Archive for the 'SPIRITUALITATE' Category

Câteva comentarii despre Declarația comună privind ”relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale ale fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane” I

Foto Agenţia REUTERS

Foto Agenţia REUTERS

După cum am amintit în articolul trecut, în data de 13 februarie 216 Sanctitatea sa Papa Francisc I şi Preafericitul Kiril I, Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii au semnat în La Habana, Cuba o Declarație comună privind ”relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale ale fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane”.

Astăzi intenţionez să încep o serie de articole în care să analizez, articol cu articol această importantă declaraţie comună a celor doi importanţi lideri ai lumii creştine. Să vedem, aşadar, documentul!

”Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Cor 13, 13).

1. Prin voia lui Dumnezeu Tatăl, de la care vine tot darul, în numele Domnului nostru Isus Cristos și cu ajutorul Duhului Sfânt, Mângâietorul, noi, papa Francisc și Kirill, patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, ne-am întâlnit astăzi în Havana. Îi aducem mulțumire lui Dumnezeu, preamărit în Preasfânta Treime, pentru această întâlnire, prima din istorie. Cu bucurie ne-am regăsit ca frați în credința creștină care se întâlnesc pentru a „vorbi prin viu grai” (In 12, 2), de la inimă la inimă, și să discute despre relațiile reciproce dintre Biserici, de problemele esențiale ale fraților noștri și de perspectivele de dezvoltare a civilizației umane.

Ca în orice declaraţie, avem formula solemnă, obligatorie, care ne prezintă părţile semnatare, locul emiterii documentului şi subiectul pe scurt. Această manieră de a redacta un document este obligatorie pentru actele ad solemnitatem.

2. Întâlnirea noastră fraternă a avut loc în Cuba, la răscrucea dintre Nord și Sud, între Est și Vest. Din această insulă, simbol al speranțelor „Lumii Noi” și al evenimentelor dramatice din istoria secolului XX, adresăm cuvintele noastre tuturor popoarelor din America Latină și de pe celelalte continente. Ne bucurăm că credința creștină este în creștere aici într-un mod dinamic. Puternicul potențial religios al Americii Latine, tradiția sa creștină pluriseculară, făurită prin experiența personală a milioane de oameni, sunt garanția unui mare viitor pentru această regiune.

Este de remarcat faptul că, după ce aproape 1000 de ani, Patriarhia Moscovei a considerat Vaticanul ca o „cetate a răului” sediu al antihristului şi altele asemenea; iar pe Papa un trădător, înctruchiparea antihristuluişi aşa mai departe, se vorbeşte despre o „întâlnire fraternă” între un Patriarh al Moscovei şi un Papă.
Aflăm şi răspunsul la întrebarea pe care o adresează toată lumea şi anume: „De ce tocmai în Cuba?” Nu cred că este vorba despre lupta pentru creşterea influenţei Papei (Cuba fiind o ţară catolică care, în ianuarie 1998, a cunoscut o reconciliere mult aşteptată cu Vaticanul concretizată prin vizita Papei Ioan Paul al II-lea), sau a lui Vladimir Vladimirovici Putin (cunoscută fiind apropierea regimului cubanez de Kremlin).
Este, negreşit, vorba exact despre ceea ce scrie în documentul despre care facem vorbire. Este vorba despre simbolismul insulei. Poziţia geografică, la răscrucea dintre cele patru puncte cardinale, poziţie care a situat-o simultan pe mai multe dintre căile maritime ale istoriei.
Se vorbeşte despre „simbolul speranţelor Lumii Noi„, deloc de neglijat dacă ne gândim la ce a însemnat descoperirea Cubei de către spanioli atât din punctul de vedere al faptului că, în sfârşit, găseau pământ după ani de rătăciri pe mare, cât, mai ales, din punctul de vedere al dezvoltării economice pecare a cunoscut-o regatul iberic.
La Habana a avut un rol important din 1515, anul fondării sale de conquistadorul spaniol Diego Velásquez de Cuéllar, şi până în prezent. Se vorbeşte inclusiv despre „evenimentele dramatice din istoria secolului XX” din care am putea aminti numai criza din Golful Porcilor, care a fost la un pas de a declanşa un nou conflict mondial.
Se vorbeşte despre creşterea dinamică a credinţei creştine în America Latină şi, probabil, cel puţin eu aşa citesc printre rânduri, transmiterea mesajului de pace din America Latină poate reprezenta şi o formă de a cere iertare popoarelor Americii Latine pentru modul în care s-a făcut creştinarea acestui teritoriu.
Transmiterea mesajului urbi et orbi de către cei doi capi ai Bisericii din La Habana, Cuba, America Latină este plină de o uriaşă încărcătură simbolică.

3. Întâlnindu-ne departe de vechile litigii din ”Lumea Veche”, simțim cu o forță deosebită necesitatea unei lucrări comune între catolici și ortodocși, care sunt chemați, cu blândețe și respect, să dea cont înaintea lumii de speranța care este în noi (cf. 1 Pt 3, 15).

Cei doi lideri religioşi au decis, pentru ca mesajul pacifist să fie şi credibil, să îl transmită dintr-un loc îndepărtat de acela în care în ultimul mileniu au avut loc conflictele, mai mult sau mai puţin violente dintre mădularele Bisericii lui Hristos. Cei doi întâistătători mărturisesc că este nevoie de o împreună lucrare între cele două confesiuni şi de nevoia de a-l sfinţi peHristos în inimi (Petru 3, 15)

4. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la intrarea în lume a unicului său Fiu. Împărtășim aceeași Tradiție spirituală a primului mileniu al creștinismului. Martorii acestei Tradiții sunt Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria, și Sfinții pe care îi cinstim. Printre aceștia se află nenumărați martiri care au dat mărturie pentru fidelitatea lor față de Cristos și au devenit ”sămânță de creștini”.

Un articol care repară, cel puţin la nivel declarativ, atitudinea lui Leon al IX-lea şi Mihail Keloularios, prin recunoaşterea „împărtăşirii aceleiaşi Tradiţii spirituale a primului mileniu creştin”. Pomeniţi fiind, cu această ocazie, şi martirii „care au dat mărturie pentru fidelitatea lor faţă de Hristos”, adică martiri ai aceleiaşi uneia Biserici  Creştine.

5. In ciuda acestei Tradiții comune a primelor zece secole, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie. Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, unul în trei Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Deplângem pierderea unității, consecință a slăbiciunii umane și a păcatului, care a avut loc în ciuda rugăciunii sacerdotale a lui Cristos Mântuitorul: „Ca toți să fie una. După cum tu, Părinte, ești în mine și eu în tine, să fie și ei în noi una””(In 17, 21).

Continuă mărturisirea unităţii credinţei dar şi acceptarea faptului că „lipsa comuniunii în Euharistie” (piedică importantă în calea unităţii) este cauzată  de slăbiciunea umană şi de păcat. O mărturisire peste veacuri a faptului că orgoliile Papei Leon al IX-lea şi ale Patriarhului Mihail Keloularios, precum şi ale predecesorilor acestora au fost cele care au făcut dintr-una Biserică a lui Hristos, două, apoi mai multe…
Cei doi întâistătători deplâng pierderea unităţii Bisericii, ceea ce ar putea însemna încă un pas, chiar dacă mic, pe drumul refacerii unităţii acesteia.

6. Conștienți de permanența a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Cristos. Fie ca această întâlnire a noastră să inspire creștinii din întreaga lume să se roage Domnului cu fervoare reînnoită pentru unitatea deplină a tuturor discipolilor săi. Într-o lume care așteaptă de la noi nu doar cuvinte, dar acțiuni concrete, fie ca această întâlnire să devină un semn de speranță pentru toți oamenii de bunăvoință!

La venirea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România am considerat că, în sfârşit, la nivel simbolic, fraţii s-au regăsit. Petru s-a reîntâlnit cu Andrei! Acest articol din declaraţia comună mă face să sper că, încet-încet, toţi apostolii Mântuitorului se vor regăsi „Spre slava sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor” (Sfânta Liturghie – Ectenia Mare).
Nu se vorbeşte despre unirea Bisericilor catolice şi ortodoxă, ci se face apel la creştinii din întreaga lume, de toate confesiunile, spre unitatea deplină a tuturor.

7. În determinarea noastră de a face tot ce este necesar pentru a depăși divergențele istorice pe care le-am moștenit, vrem să ne unim eforturile pentru a mărturisi Evanghelia lui Cristos și patrimoniul comun al Bisericii din primul mileniu, răspunzând împreună la provocările lumii contemporane. Ortodocșii și catolicii trebuie să învețe să dea o mărturie unită pentru adevăr în domeniile în care acest lucru este posibil și necesar. Civilizația umană a intrat într-o perioadă de schimbări epocale. Conștiința noastră creștină și responsabilitatea noastră pastorală nu ne autorizează să rămânem pasivi în fața provocărilor care necesită un răspuns comun.

Cei doi lideri creştini par a îşi dori cu adevărat unitatea Bisericii Creştine, fiind dispuşi să lase la o parte divergenţele istorice. În contextul actual prioritatea, în opinia celor doi, este regăsirea în comun a unităţii primordiale prin unirea eforturilor cu scopul „de a da o mărturie unită pentru adevăr”.
Răspunsul la provocările lumii contemporane îl constituie unitatea în îndeplinirea responsabilităţii pastorale pe care cei doi o au faţă de comunităţile pe care le păstoresc şi, prin „mărturia unită” pe care trebuie să o dea, faţă de întreaga umanitate. Nici ei, şi, datorită exemplului lor, nici noi, nu avem voie să „rămânem pasivi în faţa provocărilor” actuale.

8. Privirea noastră se îndreaptă în primul rând la regiunile lumii în care creștinii sunt victime ale persecuției. În multe țări din Orientul Mijlociu și din nordul Africii, frații și surorile noastre în Cristos sunt exterminați ca familii, sate și orașe întregi. Bisericile lor au fost devastate și jefuite în mod barbar, obiectele lor sacre au fost profanate iar monumente lor, distruse. În Siria, Irak și în alte țări din Orientul Mijlociu, constatăm cu durere exodul masiv al creștinilor din țara din care credința noastră a început să se răspândească și în care ei au trăit încă din timpul apostolilor, împreună cu alte comunități religioase.

Ca o reeditare a primelor veacuri creştine, lumea contemporană are şi ea victime ale persecuţiei împotriva adepţilor Bisericii lui Hristos. În declaraţia lor comună, cei doi aduc în atenţia lumii martiriul creştinilor din Africa şi din Orientul Mijlociu, victime ale intoleranţei religioase.
Acesta este, poate, un motiv în plus pentru a lăsa lao parte animozităţile şi intoleranţa dintre Bisericile creştine pentru salvarea creştinilor din însuşi leagănul acestei religii. Se face vorbire, spre aducere aminte, de faptul că în Orientul mijlociu creştinii au trăit dintr-u începuturi alături de adepţii altor religii.
Să ne amintim numai de revelaţia lui Saul (Pavel) pe drumul Damascului sau de Sfinţii Dorotei din Gaza, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul, Isaac Sirul şi alţi Sfinţi Părinţi la care se închină ortodocşii şi catolicii deopotrivă.
Aceştia sunt cei sub a căror oblăduire se va reface unitatea „Sfintelor lui Dumnezeu Biserici”

9. Chemăm comunitatea internațională să acționeze de urgență pentru a preveni expulzarea în continuare a creștinilor din Orientul Mijlociu. Ridicându-ne glasul în apărarea creștinilor persecutați, vrem să ne exprimăm compasiunea noastră pentru suferința îndurată de credincioșii altor tradiții religioase care au devenit, de asemenea, victime ale războiului civil, haosului și violenței teroriste.

Puterea spirituală şi cea temporală trebuie, ca de atâtea ori în istorie, să acţioneze în comun pentru a putea ajunge la un rezultat. De aceea Papa Francisc şi Patriarhul Kiril, reprezentanţii puterii spirituale, fac tot ceea ce le stă în putinţă dar solicită, în acelaşi timp, liderii politici ai lumii să reacţioneze.
Să sperăm că, atât Europa, cât şi America îşi cor aminti de fundamentul lor profund creştin şi vor acţiona în sprijinul fraţilor şi surorilor lor întru Hristos, victime ale persecuţiei.
Să sperăm că mărturisirea credinţei în Dumnezeu va depăşi faza de a fi tipărită pe bani, şi va (re)intra în faza militantă. Fără însă a răspunde răului cu rău. Djihadul nu se combate prin cruciade!

10. În Siria și Irak, violența a provocat deja mii de victime, lăsând milioane de oameni fără adăpost și resurse. Îndemnăm comunitatea internațională să se unească pentru a pune capăt violenței și terorismului și, în același timp, pentru a contribui prin dialog la restabilirea rapidă a păcii civile. Este esențial să se asigure un ajutor umanitar la scară largă populațiilor suferinde și numeroșilor refugiați din țările învecinate. Cerem tuturor celor care pot influența soarta persoanelor răpite, printre care se numără mitropoliții de Alep, Pavel și Ioan Ibrahim, răpiți în aprilie 2013, ca să facă tot ceea ce este necesar pentru eliberarea rapidă a acestora.

Exact în această idee, de a nu răsplăti răul cu rău, vine şi apelul către comunitatea internaţională de „a pune capăt violenţei şi terorismului„. Apelul este la pace, la dialog şi la ajutor pentru cei în suferinţă; adică la esenţa creştinismului.

Să nu uităm, însă, cuvintele unui exponent al toleranţei şi al profunzimii religioase. A unui evreu convertiti la Ortodoxie după ce a cercetat cu atenţie religia creştină şi bună parte dintre confesiunile ei. Monahul de la Rohia, Nicolae Steihardt care spunea că Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. Să nu fim, aşadar tâmpiţi, ci „să ne tâmpim păcatele” (Patericul)

În curând voi continua analiza articolelor acestui document istoric!

Respect!®

Anunțuri

Câteva cuvinte despre întâlnirea din La Habana

Foto Hotnews

Foto Hotnews

Ieri, pe aeroportul internaţional din La Habana, Cuba, a avut loc, după cum ştie toată lumea prima întâlnire din istorie dintre un Suveran Pontif, Papa Francisc I, şi un Patriarh rus, Preafericitul Kiri I, Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii.

 

Întâlnirea a generat şi va mai genera fel de fel de comentarii. Din punctul meu de vedere, comentatorii se împart în mai multe categorii. Astfel îi avem pe cei care comentează pozitiv, negativ sau obiectiv ceea ce s-a întâmplat ieri în Cuba.

Cei care sunt de confesiune catolică sau cei care vor să demonstreze lumii că ei sunt toleranţa întruchipată, vor spune că este cel mai bun lucru care se putea întâmpla pentru lumea creştină, şi nu vor accepta, decât foarte greu, dacă cineva le va spune, şi le va arăta, că există şi astecte ascunse ale acestei întâlniri.

Cei mai mulţi sunt, din păcate, după cât am putut eu să percep,  cei care, din motive mai mult sau mai puţin iraţionale, comentează negativ istorica întâlnire dintre cei doi şefi ai Bisericilor Creştine. Aceştia din urmă vor vedea numai conspiraţii.

Unii sunt ortodocşii care vor spune că, de fapt, este vorba despre încă un pas al Papei de a prelua conducerea întregii lumi creştine prin „păcălirea” Preafericitului Kiril aşa cum a procedat şi cu Sanctitatea sa Bartolomeu.

Alţii sunt cei stupid anti ruşi care vor vedea, din contra, o creştere a puterii şi a influenţei lui Putin, care are nevoie de a-şi creşte influenţa în Europa. Aceştia se bazează, în primul rând, pe apropierea „suspectă” dintre Patriarhia Moscovei şi Kremlin, fără a ştii (sau, mai degrabă, prefăcându-se că nu ştiu) că Bisericile ortodoxe au fost ÎNTOTDEAUNA apropiate de stat.

Cei mai periculoşi, însă, sunt cei fundamentalist ortodocşi. Cei care consideră că ortodoxia este singura „religie corectă”. Nu discut despre „inteligenţa” celor care afirmă că ortodoxia este o religie(?!?) sau că o religie poate fi adevărată şi alta nu. Problema gravă mi se pare că aceşti fundamentalişti (cu nimic mai prejos decât oricare alţi fundamentalişti) aruncă cu noroi în oricine nu este de aceeşi părere cu ei, care, în mod iraţional şi nefondat vorbesc despre acest cancer al ecumenismului fără ca vreunul dintre ei să fi argumentat logic de ce ecumentismul este rău, de ce Papa este antihristul sau alte asemenea elucubraţii. Singurul argument fiind cel că aşa a zis Nuştiucine.

Trist mi se pare că oamenii nu sunt conştienţi că nu ura este motorul religiei creştine. Oamenii au impresia că nişte lucruri formale sunt cele care mântuie şi nu comportamentul. Când auzi că dacă scrii Isus în loc de Iisus, Cristos în loc de Christos sau Hristos nu te vei mântui; când afli că acelaşi lucru se întâmplă dacă intri într-un lăcaş de cult care nu este ortodox sau, şi mai rău, dacă participi la Sfintele Taine într-o altă Biserică (deşi aici nu am reuşit să înţeleg cum pot fi acuzat că particip la Sfintele Taine ale unei Biserici despre care acuzatorul spune că nu are Sfinte Taine!?!) nu poţi, dacă ai măcar o brumă de gândire, să nu te îngrozeşti de cât de limitate sunt în gândire anumite persoane.

Dar, ca să nu divaghez, cred că întâlnirea din Cuba este una foarte importantă! Pe lângă faptul că, pentru prima dată de la marea schismă, are loc o întâlnire între un Papă şi un Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, considerată biserica cu cei mai mulţi credincioşi din lumea ortodoxă, întâlnirea are mai multe semnificaţii.

Fără îndoială că atât Papalitatea, cât şi Kremlinul încearcă să îşi mărească sfera de influenţă; fără îndoială că Patriarhul Kiril va merge cu altă atitudine la Consiliul Pan-ortodox din Creta din luna iunie (este bine cunoscută rivalitatea dintre Patriarhul Moscovei şi cel al Constantinopolului). Dar nu cred că astea sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le vedem.

Mi se pare esenţială, de exemplu, chiar vitală, apropierea dorită, cel puţin la nivel declarativ momentan, a bisericilor creştine indiferent dacă acestea se vor uni vreodată (puţin probabil), sau nu. Mi se pare deosebit de importantă asumarea unei poziţii comune asupra unor aspecte arzătoare contemporane.

Dacă citim declaraţia comună a celor doi conducători ai Bisericilor creştine, putem lesne observa care sunt preocupările actuale ale lumii creştine. Nu cred că mai trebuie justificată, în acest caz, afirmaţia că cei care nu văd decât în mod negativ întâlnirea din La Habana sunt iraţionali.

Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. (Luca II, 14)

Respect!®

Pope Francis (L) and Russian Orthodox Patriarch Kirill hug each other after signing agreements in Havana, February 12, 2016. REUTERS/Alejandro Ernesto/Pool

Pope Francis (L) and Russian Orthodox Patriarch Kirill hug each other after signing agreements in Havana, February 12, 2016. REUTERS/Alejandro Ernesto/Pool

CAVALERUL IANCU DE FLONDOR

Iancu FlondorAm copiat din Wikipedia un articol despre Iancu Flondor. Unul dintre cei mai importanţi actori ai Marii Uniri din 1918. A fost cel care a realizat, practic, unirea Bucovinei cu România.

Întrebarea este unde e Bucovina? Aia care „s’a unit pe vecie” în 1918 cu România. Am Serbat astăzi România mare creată de Majestatea Sa Regele Ferdinand I al României. Unde e România Mare? Unde e monarhia?!  Le-am uitat. Le-a confiscat Voiculescu şi antenele lui…

Spre deosebire de alţii eu am marcat citatul, nu cu ghilimele, ci cu litere cursive.

Membru al familiei nobiliare Flondor, Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 3 august 1865 în orașul Storojineţ (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei. Mama sa, Isabella născută von Dobrowolski de Buchenthal, provenea din Rogojești. Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boiereşti, care a deținut dregătorii și a avut moșii în Ţara de Sus a Moldovei (Bucovina). A fost căsătorit cu Elena de Zotta (la 11 februarie 1899) și a avut trei copii, Șerban (n.1900), Neagoe (n.1901) și Mircea (n.1903). O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933 În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul „Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918”, brevetul Coroana României cu „Marea cruce”, acordat de regele Ferdinand I (1918) etc. Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuţi (K.u.K. Ober-Gymnasiums in Czernowitz) (unde studiase şi Mihai Eminescu) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Viena. A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena.

În anul 1892, murindu-i tatăl, se stabilește la moșia sa de la Storojineț. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea naţională a tuturor românilor.

Iancu Flondor s-a implicat în viaţa politică a Bucovinei încă de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a „tinerilor” români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu ș.a. Această grupare a acționat în paralel cu organizațiile politice oficiale, nefiind acceptați în rândul elitei politice românești o anumită perioadă. În timpul conflictului românilor cu guvernatorul Pace din anii 1891-1892, „tinerii” au fost cooptați în comitetul electoral de către „bătrânii” lideri politici care se vedeau amenințați cu pierderea pozițiilor în Dieta Bucovinei.

Materalizarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuți, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forțelor politice românești într-un partid național unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Național Român din Bucovina. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile „Gazetei Bucovinei”. Deși tinerii s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanții „bătrânilor” au obținut majoritatea mandatelor încredințate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândul clasei politice conducătoare românești. Tinerii s-au declarat nemulțumiți și au început să-i acuze pe membrii Dietei și ai Comitetului Țării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana și că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea „tinerilor”, nemulțumiți de politica promovată de elita tradițională, de absența unor acțiuni ferme și de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societății „Concordia” și unii deputați ai Dietei și Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor și juristul Gheorghe Popovici, s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid național puternic. Noua formațiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Național Român sau Partidul Național Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Național Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul „Patria” (1897-1900), editat de bănăţeanul Valeriu Branişte.

Tânăra generație susținea un radicalism în viața politică și în atitudinea față de administrația Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele românești (țărani, meseriași, intelectuali din lumea satelor și din orașe), conștientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendințelor ce aduceau prejudicii întregii națiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor baron (1880) de Stârcea din viața politică, în fruntea Partidului Național Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul țării, iar liderii „tinerilor”, Iancu Flondor și Modest Grigorcea au devenit vicepreședinți. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului”.

În urma manevrelor autorităților austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului pactizează cu oficialitățile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în același an. Împreună cu Gheorghe Popovici şi Ioan Ţurcan, întemeiază Partidul Naţional Poporal, având ca organ de presă „Deșteptarea”. Președinte al noului partid a fost ales Gheorghe Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat președinte al Comitetului Central al partidului, devenind șef al formațiunii după plecarea lui Gheorghe Popovici în România, în anul 1901.

În ianuarie 1902, PNR se distanțează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) și astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea și unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidență, alături de democrații lui Aurel Onciul, părăsește partidul și gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din partid.

Forțele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creştin Social Român din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca președinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democrații lui Aurel Oncil și naționali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina și-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-și statutul și organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet național.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viața politică ca șef al Partidului Român, avându-i ca vicepreședinți pe Aurel Onciul, Zaharie Percec şi Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea țărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 țărani din satele Mahala, Ostrița și Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moșiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament și pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului au intrat în disputa pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergențelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineț, mulțumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei.

Odată cu izbucnirea primului război mondial și deși era amenințat cu eventuale represalii din partea autorităților austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că:”Mai am și răspunsuri nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor” .

În perioada primului război mondial, Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Brussilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.

În toamna anului 1918, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac să predea românilor prerogativele puterii. La 27 octombrie 1918, prezidează Adunarea Constituantă care votează Unirea Bucovinei cu România. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți, sub președinția dr.Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României, prin care s-a hotărît „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”. Documentul original al Proclamației din 15/28 noiembrie 1918 de Unire a Bucovinei cu Regatul României se găsește în Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României.Tot în acest fond personal este inclusă adresa Președintelui Congresului general al Bucovinei către primul-ministru al Guvernului României, prin care i se aduce la cunoștință hotărârea luată în Sala Sinodală din Cernăuți. Moțiunea de Unire a fost adoptată cu unanimitate de voturi. La Congresul General al Bucovinei (inclusiv la votarea moțiunii de Unire) au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi și 13 delegați din comunele ucrainene. Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina. Cu acest prilej, el declară: „Sunt gata să jertfesc totul pentru înfăptuirea voinței poporului român din Bucovina”. La 31 decembrie 1919 apare Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei cu România, având următorul cuprins: „Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururi unită cu Regatul României.” Semna Regele Ferdinand I și Ion I.C.Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor externe. Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain-en-Laye (Franța) la 10 decembrie 1919, preciza că Austria renunță la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României.

În iarna lui 1918 a intrat în conflict cu rivalul său Aurel Onciul asupra viitorului politic al Bucovinei, dispută ce a dus, în noiembrie, la un apel al lui Flondor pentru intervenția armatei române în ceea ce devenise o Bucovină haotică. La data de 28 noiembrie 1819, Congresul General al Bucovinei consfințește revenirea acesteia la Patria Mamă.

La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C: Brătianu. În această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești, Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a. Numeroase documente din Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României evidențiază ampla activitate a lui Iancu Flondor pe plan economico-financiar, ca ministru pentru administrarea Bucovinei. Dintre acestea, trebuie menționate memoriile lui Iancu Flondor către Ministerul de Finanțe, prin care solicită susținerea financiară a economiei Bucovinei printr-un împrumut intern, pe bază de bonuri de tezaur, proiectul de lege asupra colonizării zonelor cu populație rară, care prevedea ca cei nou veniți să aibă vîrsta de cel mult 45 de ani, să fi satisfăcut serviciul militar, să fie căsătoriți, cu copii, să se ocupe de agricultură, să posede inventar agricol necesar cultivării lotului.

De asemenea, în anul 1919, când se dezbătea intens problema organizării administrative a statului român, gruparea lui Iancu Flondor a propus la 24 aprilie 1919, prin Programul românilor bucovineni, să se înființeze în „nordul țării, dincoace de Carpați, un centru propriu administrativ”. Această regiune urma să cuprindă Bucovina, Ținutul Hotinului și o parte a Vechiului Regat. „Înființarea lui ar schimba repede fizionomia etnică din această parte, garantând siguranța și contribuind la înflorirea statului”, afirma el atunci.

Un alt aspect ignorat de către succesorii săi la cârma administrației bucovinene a constat în prevenirea nemulțumirilor populației și în asigurarea unei integrări profunde, dar fără tensiuni, a minorităților în cadrul României Mari. Într-un raport din 2 aprilie 1919 către Regele Ferdinand I, Iancu Flondor spunea: „În această situație mi-am zis că pe lângă servirea credincioasă a cauzei comune a neamului trebuie să evit tot ce s-ar resimți de populația neromânească ca o nedreptate prin măsuri pripite și nechibzuite și toate urmările lor s-ar compromite poate ireparabil cauza bună a neamului, precum s-a întâmplat în Basarabia, bântuită și azi de adânci nemulțumiri dăunătoare idealului național”.

Fondul personal Iancu Flondor, mai sus menționat, conține numeroase scrisori adresate lui Iancu Flondor din partea unor personalități ale vremii, cum sunt Grigore Antipa, Ioan Bogdan, George Bogdan-Duică, Matei Eminescu, Alexe Procopovici, Constantin Rădulescu-Motru, Theodor Stefanelli, Gh. Țițeica, Petre Missir, P.P.Negulescu, mareșalul Alexandru Averescu, Sever Zotta, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Aurel Onciul, M. Pherekyde, Ion I. C.Brătianu ș.a. De asemenea, în fond sunt incluse o serie de documente care au aparținut Elenei Flondor, soția lui Iancu Flondor, fiului acestora Șerban Flondor, soției lui Șerban, Nadeje (Nadejda) Flondor, născută Știrbei și lui Nicolae (Nicu) Flondor, fratele lui Iancu Flondor.

Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919, dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În locul său, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, „atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste”, în fața „afacerilor veroase” pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor.

Retras la Storojineț, Iancu Flondor a urmărit îndeaproape evenimentele politice din România, menținând relații strânse cu reprezentanții partidelor aflate în opoziție față de PNL. Era dezamăgit de scandalurile politice, abuzurile guvernanților și luptele politice. În martie 1923, îi scria lui Iuliu Maniu: „Tot timpul am urmărit cu cel mai viu interes acțiunea Dumneavoastră politică în vederea restabilirii dreptății și a legalității vieții politice din România întregită fiind și eu convins că viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate, și că visul secular al unei Românii întregite, prospere și puternice nu este realizabil decât numai pe această cale”.

Iancu Flondor a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuţi. Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț.

Acesta este unul dintre înaintaşii de a cărui amintire şi moştenire ne batem joc. Şi ca dovadă vă întreb din nou:

Unde e Bucovina unită „pe vecie” cu România???

De asemenea vă înteb de câte ori aţi auzit pomenindu-se numele lui Iancu Flondor? Dar de Ion Inculeţ? Dar de Eudoxiu Hzrmuzaki? Dar de Ştefan Ciobanu? Dar de atâţia oameni care chiar au făcut ceva pentru ţara asta? Pentru ca noi să serbăm azi România Mare?

UNDE ESTE ROMÂNIA MARE?!?!?!?!

Cine este Înaltpreasfinţitul Irineu Pop?

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop, Arhiepiscopul Alba Iuliei

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop, Arhiepiscopul Alba Iuliei

Am prezentat ieri cuvintele celor doi ierarhi la întronizarea Înaltpreasfinţitului Irineu Pop în scaunul de Dumnezeu păzitei Arhiepiscopii a Bălgradului. La sfârşitul săptămânii trecute Înaltpreasfinţia Sa a împlinit 58 de ani. Să vedem, însă, cine este Înaltpreasfinţia sa. Vom prelua câteva date de pe pagina Arhiepiscopiei de Alba Iulia.

Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Irineu Pop s’a născut la data de 2 iulie 1953, în comuna Băseşti, judeţul Maramureş, din părinţii Dumitru şi Rozalia Pop, agricultori, primind la Botez numele Ionel. Şcoala elementară a urmat’o în comuna natală, între anii 1960-1968. Răspunzând vocaţiei pentru preoţie, s’a înscris la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, unde, timp de cinci ani (1968-1973) s’a dovedit un elev eminent, obţinând premiul întâi la sfârşitul fiecărei clase.

După terminarea studiilor teologice seminariale, a fost recrutat în armată şi şi’a satisfăcut stagiul militar la o unitate de ,,Vânători de Munte” în oraşul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna (1973-1974). În toamna anului 1974, a fost admis la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, pe care l’a frecventat numai un singur an (1974-1975), continuându’şi apoi studiile la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, unde, în vara anului 1978, şi’a luat licenţa în Teologie cu calificativul ,,excepţional”, fiind şef de promoţie. La Bucureşti a fost studentul unor străluciţi teologi şi excepţionali oameni de cultură, dintre care amintim pe Pr. Prof. Nicolae Balca, Pr. Prof. Ene Branişte, Pr. Prof. Mircea Chialda, Pr. Prof. Constantin Galeriu, Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Niculae Şerbănescu şi Prof. Iorgu Ivan, care au contribuit, alături de alţii, la formarea sa ca viitor slujitor al altarului.

La 1 august 1978, la vârsta de 25 de ani, a intrat în obştea Mânăstirii Sinaia din judeţul Prahova, aşezământ monahal prestigios, cu viaţă duhovnicească neîntreruptă de peste trei sute de ani. La puţin timp, a fost tuns în monahism de sărbătoarea Sfintei Parascheva (14 octombrie 1978), primind la călugărie numele Irineu. Peste doi ani, la aceeaşi sărbătoare (14 octombrie 1980), a fost hirotonit ieromonah de către Preasfinţitul Roman Ialomiţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Pe lângă slujirea pastorală, a avut şi ascultarea de ghid-muzeograf, îndeplinindu’le pe amândouă cu competenţă şi conştiinciozitate.

În toamna anului 1981, în urma unui examen riguros, a fost admis, pe primul loc, la cursurile de Doctorat din cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. A urmat aceste cursuri între anii 1981-1984, având ca specializare principală disciplina Teologia Morală, sub îndrumarea ştiinţifică a distinsului părinte profesor, teolog şi filolog Dr. Dumitru Radu. La 10 iunie 1984, fericitul întru pomenire, patriarhul Iustin Moisescu i’a acordat rangul de protosinghel. Între anii 1985-1988 a beneficiat de o bursă de studii în America, la Institutul Teologic Prezbiterian din Princeton, statul New Jersey, unde s’a specializat în cadrul Eticii sociale, având coordonator pe ilustrul profesor Dr. Charles West. În paralel cu munca de cercetare şi documentare, şi-a redactat o bună parte din teza de doctorat.

În S.U.A. a desfăşurat şi o bogată activitate ecumenică şi misionară, atât în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Misionare din America şi Canada, cât şi în Comunitatea ortodoxă ,,Sfântul Fotie” din cadrul Universităţii Princeton, în calitate de membru activ al acesteia. Activitatea ecumenică şi de promovare a valorilor teologice şi spirituale ale Bisericii Ortodoxe, în general şi ale Bisericii Ortodoxe Române în special, a desfăşurat’o prin participări la diverse simpozioane, servicii religioase, întruniri ecumenice, prin predici şi conferinţe, precum şi prin publicarea a numeroase articole în presa românească şi americană, religioasă şi laică. În cei trei ani petrecuţi în străinătate, a fost un reprezentant demn al etosului românesc peste Ocean. În acest sens, iată ce scria Dr. Thomas W. Gillespie, conducătorul şcolii teologice de la Princeton, despre Înaltpreasfinţia Sa: ,,Părintele Irineu Pop a adus o importantă contribuţie instituţiei noastre prin conferinţele sale despre spiritualitatea ortodoxă şi despre viaţa şi mărturia Bisericii Ortodoxe Române. Munca sa teologică la noi a fost substanţială şi prezenţa sa a fost o binecuvântare” (21 iulie 1988).

Reîntors în ţară, la 30 august 1988, a revenit cu bucurie la Sfânta Mânăstire Sinaia, unde şi’a reluat activităţile sacerdotală şi muzeografică, finalizând şi redactarea tezei de doctorat. După nouă luni petrecute în acest istoric aşezământ călugăresc, pe care’l iubea nespus de mult şi’l numea ,,paradis pământesc”, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist l’a numit, la 9 iunie 1989, preot slujitor la catedrala patriarhală din Bucureşti. I s’au încredinţat, astfel, numeroase ascultări de ordin administrativ-bisericesc, pregătindu’se pentru a primi sarcini de conducere în viitor. În acest răstimp, avea un dor fierbinte după oaza monahală de la Sinaia, parcă simţind că, fără voia sa, a părăsit-o pentru totdeauna.

La data de 26 octombrie 1989, a primit rangul de arhimandrit, după care a fost numit Superior al Aşezămintelor ortodoxe româneşti de la Ierusalim şi Iordan şi Reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului. În această calitate, a participat, în soborul de slujitori, la serviciile religioase celebrate la Locurile Sfinte, fiind apreciat atât în rândurile ierarhilor ortodocşi de la Ierusalim, cât şi în ale celorlalţi reprezentanţi ai cultelor religioase de acolo. Cu tact pastoral şi cu răbdare, a acordat asistenţă religioasă românilor aşezaţi în Israel, precum şi pelerinilor veniţi în Ţara Sfântă, pentru care era un ghid priceput şi neobosit. Pe lângă misiunea de îndrumător al pelerinilor români, a desfăşurat o susţinută activitate de ordin gospodăresc şi administrativ, şi s-a străduit pentru editarea la nivel înalt a revistei Învierea (Resurrection) şi a suplimentului ei cultural-istoric Spirit românesc.

Despărţindu’se cu greu de cetatea sfântă a Ierusalimului, s’a întors în patrie şi a slujit puţin timp la catedrala patriarhală. În data de 4 octombrie 1990, a susţinut teza  de doctorat cu titlul Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului (446 p.), obţinând media 9,77, şi fiind declarat ,,Doctor în teologie”, cu calificativul “excepţional”. La scurt timp, în 30 octombrie 1990, în urma recomandării Arhiepiscopului Teofil Herineanu şi la propunerea Sinodului Permanent al Mitropoliei Ardealului, Preacuviosul Arhimandrit Irineu Pop a fost numit de către Sfântul Sinod al BOR Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. A primit titlul de ,,Bistriţeanul” şi a fost hirotonit şi instalat în catedrala eparhială din Cluj-Napoca, la 21 noiembrie 1990.

De la hirotonirea întru arhiereu, prin sfinte slujbe, vizite canonice în parohii, scrieri alese şi prelegeri elevate, prin participarea la diferite manifestări culturale, simpozioane, aniversări, vernisaje şi evenimente de interes social şi umanitar de pe raza eparhiei, Înaltpreasfinţia Sa a contribuit la sporirea spirituală şi culturală a credincioşilor clujeni şi bistriţeni. În cei 20 de ani de arhipăstorire, a prezidat conferinţele preoţeşti, cursuri pastorale şi de îndrumare misionară a preoţilor, comisii de admitere la Seminarul Teologic şi de obţinere a Atestatului profesional teologic, comisii pentru examenul de capacitate a candidaţilor la hirotonie şi comisii de examinare a candidaţilor pentru parohiile din mediul urban. Printr’o astfel de activitate multifuncţională, se străduieşte cu râvnă a fi împreună-lucrător cu Hristos la zidirea Trupului Său tainic, al Bisericii.

Din anul 1994, Înaltpreasfinţia Sa a adus o contribuţie deosebită la susţinerea şi dezvoltarea învăţământului teologic universitar clujean şi la formarea viitorilor slujitori ai Bisericii, prin predarea cursurilor de Morală creştină şi Spiritualitate ortodoxă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. De asemenea, ţine cursuri de  „Istoria civilizaţiei creştine” la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii creştine ,,Dimitrie Cantemir”. Prin Sfintele Liturghii săvârşite în paraclisul Seminarului Teologic, prin întâlnirile trimestriale cu elevii seminarişti şi prin îndrumările duhovniceşti pe care le acordă acestora, îi ajută să-şi modeleze viaţa după chipul lui Hristos, Arhiereul veşnic, pe Care’L vor sluji în ogorul Bisericii străbune.

Înaltpreasfinţitul Irineu a activat în unele asociaţii şi societăţi, şi anume ca membru de onoare în Asociaţia de prietenie România-Israel, ca preşedinte în Asociaţia Filantropică Christiana, ca secretar al Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor din Princeton Seminary şi ca membru al Fundaţiei Internaţionale de Caritate „Omenia”. În felul acesta, a promovat prietenia şi fraternitatea, iubirea creştină şi umanismul evanghelic, conştient că este bine şi frumos ,,să locuiască fraţii împreună”(Ps. 132, 1). La 23 decembrie 1999, i s’a acordat titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Cluj-Napoca, ,,pentru contribuţia deosebită la promovarea valorilor spirituale creştine în societatea românească şi pentru prestigioasa activitate pe tărâm cultural”. Din anul 2000 este şi preşedintele Comisiei locale de Bioetică. În semn de apreciere a activităţii sale, Preşedinţia României i’a conferit, la data de 7 februarie 2004, Ordinul „Meritul Cultural” în gradul de Comandor. În 18 februarie 2009, a fost ales membru de onoare al Marelui Senat al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, iar în data de 21 noiembrie 2010, i s’a conferit titlul de „Professor Honoris Causa” din partea aceleiaşi Universităţi.

Pe lângă activitatea pastoral-misionară şi didactică, a desfăşurat o impresionantă muncă de cercetare ştiinţifică, concretizată în peste 230 studii şi articole, publicate în diverse reviste şi periodice din ţară şi din străinătate. De asemenea, este autorul a 18 cărţi şi a 4 traduceri. Un interes aparte a manifestat pentru semănarea cuvântului lui Dumnezeu, elaborând trei volume de Cuvântări duhovniceşti şi două volume de Predici la duminici şi sărbători. O preocupare constantă a avut pentru Ţara Sfântă, reliefată în patru lucrări, despre aşezămintele noastre româneşti de acolo, despre sanctuarele şi locurile de pelerinaj, despre Sfântul român Ioan Iacob de la Hozeva şi despre Lumina Sfântă. Acum lucrează la o altă carte în care îşi dezvăluie iubirea pentru Patria pământească a lui Hristos, unde pietrele vorbesc despre mântuirea pe care Dumnezeu a făcut-o ,,în mijlocul pământului”(Ps. 73, 13). În marea lor majoritate, publicaţiile au un caracter moral, pastoral şi duhovnicesc.

Acesta este Ierarhul nostru!

Întru mulţi şi binecuvântaţi ani Înaltpreasfinţia Voastră!!

®

Cuvântul ÎPS Irineu Pop la întronizarea ca Arhiepiscop al Alba Iuliei, 5 iunie 2011, Catedrala Reîntregirii

ÎPS Timotei Seviciu, Arhiepiscop al Aradului, ÎPS Irineu Pop, Arhiepiscop al Alba Iuliei, ÎPS Iosif Pop, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale

Aşa cum este normal, chiar dacă a trecut o lună, este firesc să vedem şi cuvântul Înalt Presfinţitului Irineu la Întronizarea în Scaunul Arhiepiscopiei Bălgradului.

A fost voia lui Dumnezeu ca să fiu ales Arhiepiscop al Alba Iuliei şi astăzi să fiu întronizat. Am primit din mâna Înaltpreasfinţitului Mitropolit Andrei Gramata Mitropolitană de instalare, după care mi s’au oferit mantia arhierească, crucea pectorală şi engolpionul. De asemenea, mi s’a înmânat şi cârja arhierească spre a cârmui turma duhovnicească încredinţată. Primind aceste însemne arhiepiscopale mi-am asumat răspunderea pastorală pentru obştea credincioşilor, asemenea Mântuitorului nostru, Care Şi-a pus sufletul pentru oile Sale (cf. In. 10, 11). Ştiu că nu-mi va fi uşor, dar mă încred în „Mai-Marele păstorilor” (I Pt. 5, 4), Care acum îmi şopteşte tainic: „De-ajuns îţi este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!” (II Cor. 12, 9).

Sunt emoţionat că’mi este rânduit să am reşedinţa eparhială în Alba Iulia „cel mai istoric oraş al neamului românesc” cum îl numeau iluştrii bărbaţi ce’au făurit Marea Unire, printre care se află şi Georghe Pop de Băseşti. Această cetate milenară şi’a primit nobleţea de la Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei care’şi avea sediul aici. Privesc acum ca într’o oglindă la chipurile celor ce-au păstorit această eparhie. Mă gândesc mai întâi la mitropoliţii Eftimie, Hristofor, Ghenadie şi Ioan, preocupaţi de tipărirea cărţilor ortodoxe şi de menţinerea dreptei credinţe în rândul păstoriţilor lor. La loc de frunte stă marele mitropolit Simion Ştefan în timpul căruia s’a tipărit Noul Testament de la Bălgrad, monument de vârf al afirmării conştiinţei de neam a românilor transilvăneni. Se cuvine să’i amintesc şi pe Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, martiri ai credinţei strămoşeşti. Sunt gata să le urmez exemplul pozitiv, drept pentru care, acum la început de drum nou, formulez crezul meu.

În primul rând, exprim viziunea mea clară pe care o am despre sublima Taină a Preoţiei, despre nobleţea şi responsabilitatea slujirii arhiereşti. Mă cutremur să’l aud pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care zice: „Noi, preoţii (n.n. arhiereii), suntem mântuitorii şi ziditorii de suflete, povăţuitorii către lumină, către cer, către viaţă. Nouă ne’a dat Dumnezeu ca să avem pe pământ puterea Lui”. Arhiereul nu trebuie să uite nicio clipă că este ucenic al Maestrului divin Cel răstignit, şi că „slujitorul nu’i mai mare decât stăpânul său” (In. 15, 20). Deci spiritul de jertfă este parte integrantă a demnităţii sacerdotale, iar arhiereul care nu e pătruns de acest adevăr va avea parte de o arhierie mutilată. Numai jertfa aduce rod. În lipsa ei activitatea cea mai generoasă devine stearpă. De aceea sunt hotărât a mă oferi pe mine „ca o jertfă vie, sfântă, Domnului bineplăcută” (Rom. 12, 1), conştient că, precum afirmă Sfântul Grigorie Teologul, „nimeni nu este vrednic de Marele Dumnezeu, de Sacrificiu şi de Marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el ca jertfă vie şi sfântă”.

În al doilea rând, exprim dorinţa mea sinceră ca împreună cu preoţii şi credincioşii mei să facem oferta noastră generoasă în participarea la planul Părintelui ceresc, predându’ne voii Sale. Legătura cu Hristos aduce lumii efluvii de har, de binefaceri cereşti şi înălţarea progresivă a sărmanei omeniri. Apropiindu’ne de Domnul cu mai multă disponibilitate am putea primi de la El noi energii, căci El este izvorul tinereţii şi în El se înfăptuieşte adevărata înnoire în suflete, în cămine, în întreaga societate. Sunt convins că prin cuvânt, rugăciune şi exemplu personal putem să’L ajutăm pe Hristos să purifice această lume şi să restabilească în ea adevărata noţiune a valorilor. Conştient că Hristos are nevoie de arhierei şi de preoţi dăruiţi în primul rând realităţilor suprafireşti, ca să însufleţească viaţa reală a omului de azi, mă voi strădui să sculptez efigia Sa divină în fiinţa lor (cf. Gal. 4, 19). De îndeplinirea misiunii noastre pastorale depinde, în mare parte, vitalitatea Bisericii lui Hristos pe pământ, drept pentru care Sfântul Vasile cel Mare arată că slujitorii consacraţi trebuie să aibă „râvnă şi sârguinţă pentru a aduce o îmbunătăţire cât de mică Bisericii”.

În al treilea rând, exprim hotărârea mea fermă să’mi jertfesc timpul, puterea şi interesele, pentru ca împreună cu preoţii şi credincioşii mei să particip la terapia unei omeniri bolnave, fizic şi spiritual. Nelegiuirea sau noaptea păcatului a cuprins lumea, iar răul s’a răspândit pretutindeni, ca un cancer înfiorător. În „acest veac rău de acum” (Gal. 1, 4), suntem chemaţi să vindecăm rănile păcătoşilor şi să oferim balsamul harului sufletelor prinse în capcana pasiunilor dezordonate. Eu, personal, mă voi strădui să dau hrană spirituală şi să împărtăşesc tuturor lumina Evangheliei, conştient, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, că „dacă preotul (n.n. arhiereul) va lăsa să se piardă cineva din turma încredinţată, va răspunde în faţa lui Dumnezeu nu cu averea sa, ci cu sufletul său”. Având înaintea ochilor pe Hristos „Care a umblat făcând bine” (Fapte 10, 38), voi căuta ca prin vizite canonice, pastoraţie particulară şi slujire socială să’i aduc în staulul Bisericii pe cei disperaţi spre a fi mângâiaţi, iar pe cei nevoiaşi spre a fi ajutaţi. Aşa ne stă bine nouă arhiereilor şi preoţilor, pe care Sfântul Ambrozie al Milanului ne numeşte „ambasadorii iubirii lui Hristos”.

Astăzi este „Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic”. Aceştia au definit învăţăturile lui Hristos, schimbate de către eretici, sau învăţătorii falşi. De fapt, Biserica a ajuns să se numească ortodoxă datorită accentului puternic pe care Părinţii Răsăritului l’au pus pe păstrarea dreptei credinţe. Cei 318 Sfinţi Părinţi au venit din întregul Imperiu purtând rănile martiriului. Ei au venit la Niceea ca să mărturisească cu toată personalitatea lor adevărul în care au crezut: că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat. Consider un privilegiu şi o datorie ca noi să mărturisim aceeaşi credinţă şi să transmitem celor de după noi torţa aprinsă a adevărului evanghelic. Eu îi iau ca modele de păstori autentici şi’i rog să stea mereu aproape de mine şi de şcolile teologice ale eparhiei, în care se pregătesc lucrătorii imensului câmp eclezial. În aceste clipe, inima mea se îndreaptă spre Maica Domnului care este Maica Bisericii şi ocrotitoarea prin excelenţă a persoanelor consacrate, a slujitorilor sfinţiţi. Stând lângă tronul Preasfintei Treimi, ea ştie şi poate mai bine ca oricine să mângâie fruntea, să alunge oboseala şi să răsplătească răbdarea. De aceea îi cer ajutorul în noua mea slujire, convins că Stăpâna cerească este Steaua speranţei, care răsare peste durerile vremurilor noastre şi, „asemenea Fiului ei, are milă de toţi şi’i miluieşte pe toţi”, cum ne arată Sfântul Siluan Atonitul.

Mulţumesc Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru prezenţa la ceremonia întronizării mele şi’l încredinţez de dragostea mea sinceră şi devotată. Pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Andrei îl asigur de conlucrare armonioasă în cadrul Mitropoliei noastre. Sunt decis să fiu un părinte bun pentru monahii şi credincioşii din judeţele Alba şi Mureş, şi un frate iubitor pentru preoţii eparhiei, pentru că toţi suntem „împreună lucrători cu Hristos” (II Cor. 6, 1). Pe cât îmi stă în putinţă, voi căuta să promovez prietenia ecumenică în cetatea noastră şi să am o colaborare fructuoasă cu autorităţile locale, pentru binele poporului lui Dumnezeu, răscumpărat cu mare preţ (cf. I Cor. 6, 20). Un pios omagiu aduc, în încheiere, părinţilor mei, Dumitru şi Rozalia, ale căror duhuri, aflate pe tărâmul veşniciei, se bucură astăzi împreună cu mine. Mai presus de toate, Îl rog pe Hristos Domnul să’mi dea putere a fi „fără prihană, iubitor al binelui, cu stăpânire de sine, drept, cuvios, înfrânat, destoinic să îndemn la învăţătura cea sănătoasă” (Tit 1, 7-9). Aşa să’mi ajute Dumnezeu! Amin.

Catpeteasma Catedralei Reîntregirii - Alba Iulia, Bălgrad


Cuvântul de instalare al ÎPS Andrei la întronizarea ca Arhiepiscop al Alba Iuliei a ÎPS Irineu Pop

Înalt Preasfinţitul Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

S’a împlinit o lună de când Înalt Preasfinţitul Irineu Pop a fost întronizat în Scaunul de Dumnezeu păzitei Arhiepiscopii de Alba Iulia.

Redau în continuare cuvântul Înalt Prwasfinţitului Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului la întronizarea succesorului său.

Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Onorate Oficialităţi centrale şi locale,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori, 

Cuvântul meu de astăzi se adresează tuturor dar, în mod deosebit, Înaltpreasfinţitului Irineu, noul Arhiepiscop al Alba Iuliei. Importanţa momentului este mare pentru Înaltpreasfinţia Sa, pentru clerul şi credincioşii Arhiepiscopiei dar, sentimental vorbind, şi pentru mine, care i’am fost înaintaş în scaun 21 de ani de zile.

Alba Iulia, ca simbol, are o valoare unică pentru toţi românii. Aici s’au făcut unirile: şi cele politice şi cele religioase. De aceea, Oraşul Marii Uniri ne aduce mereu aminte de unitatea noastră spirituală şi naţională.

Alba Iulia este cetatea lui Mihai Viteazul, a lui Ferdinand Întregitorul, iar Catedrala Încoronării, unde s’au încoronat suveranii României, Ferdinand şi Maria a fost şi martora reîntregirii spirituale, purtând şi acest nume. În această Catedrală cu semnificaţie unică sunteţi întronizat Înaltpreasfinţia Voastră astăzi.

Alba Iulia este cetatea credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti, este locul soboarelor noastre de odinioară, este scaunul de păstorire al Mitropoliţilor Mărturisitori Iorest şi Sava şi al luminatului Simion Ştefan, care la 1648 a lăsat naţiunii române Noul Testament în româneşte. În predoslovia acestui Nou Testament marele mitropolit a subliniat rolul spiritual unificator al Cărţii Sfinte, a cărei cuvinte trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările. (Noul Testament, Ediţie critică, Alba Iulia, 1988, p. 116)

Alba Iulia este Golgota trecutului nostru de suferinţă pentru credinţă şi de aspiraţii politice, de multe ori înecate în sânge. Dar tot Alba Iulia este şi Ierusalimul nostru în care s-a pecetluit visul de unitate al multor generaţii de oameni.

Poate nu întâmplător, în pericopa evanghelică a acestei duminici, închinată primului sinod ecumenic, Îl auzim pe Mântuitorul rugându’Se Tatălui pentru noi, Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt, şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi. (Ioan 17, 11).

Dacă Bălgradul a suspinat când s’a năruit opera politică a lui Mihai Viteazul, dacă a plâns când s’a produs dezbinarea religioasă a românilor şi s’a prăbuşit Mitropolia Alba Iuliei, i’a rezervat providenţa divină bucuria Marii Uniri şi a Reîntregirii spirituale.

Noi, cei de astăzi şi, în mod concret, Înaltpreasfinţia Voastră, Părinte Arhiepiscop Irineu, suntem chemaţi să păstrăm cu sfinţenie tezaurul de credinţă şi de cultură al înaintaşilor şi să facem o făgăduinţă solemnă, cum spunea protopopul Gheorghe Ciuhandu, că până şi trupurile noastre le vom arunca stavilă în calea celor ce ar îndrăzni să micşoreze sau să fărâmiţeze acest patrimoniu îndelung pregătit prin mucenicia şi jertfele fără de seamăn ale fraţilor noştri mai mari!. (Protopop Dr. Gheorghe Ciuhandu, Bălgradule românesc – Te chemăm mărturie, Arad, 1929, p. 24)

Ar putea părea patriotarde şi festiviste aceste fraze pentru o lume care, din motive obiective sau subiective, îşi pierde legătura cu valorile netrecătoare ale Bisericii şi Neamului. Dar pentru noi rămân de mare importanţă. Iisus Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel, ieri şi azi şi în veci este Acelaşi” (Evrei 13, 8). Iar Biserica Lui, „nici porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

Un mare duhovnic al vremurilor noastre spune că Hristos este prietenul nostru, fratele nostru, El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu’L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos. (Dionisyos Tatsis, Cuvintele bătrânilor, Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia, 2004, p. 14)

Pentru noi Hristos este Unicul şi nu unul dintre întemeietorii de religii. Dacă unii din lumea secularizată Îl socotesc doar o Personalitate genială şi nu Dumnezeu, nici măcar nu sunt originali. Lucrurile s’au mai petrecut. Arie şi cu adepţii lui Îl considerau prima creatură a Tatălui, creat din voinţa Lui şi nu din fiinţa Lui. De aceea, sinodul I ecumenic de la 325, pe care’l aniversăm astăzi, a afirmat răspicat deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi coeternitatea Lor.

Toate aceste sunt lucruri cunoscute, dar rostite astăzi şi aici, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, capătă o mai mare greutate. Iar pentru Înaltpreasfinţitul Irineu devin cu testament de suflet, care’l va determina să le propovăduiască cu timp şi fără timp, aducându’şi aminte că locul în care păstoreşte este sfânt şi că’n scaunul Bălgradului s’au perindat oameni deosebiţi, începând cu Sfântul Ierotei, de la anul 953, continuând cu Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, cu mitropolitul cărturar Simion Ştefan, şi-n vremurile din urmă cu Episcopul Emilian şi cu smeritul Arhiepiscop Andrei.

Moştenirea spirituală pe care o primiţi Înaltpreasfinţia Voastră, Părinte Arhiepiscop Irineu este una bogată şi frumoasă. Cele peste 600 de parohii, cu peste 700 de biserici, apoi vetrele monahale în umăr de 42, la care se adaugă centrele de slujire socială care depăşesc numărul de 60.

Însă, în mod deosebit, profesor universitar fiind, vă legăm de suflet şcolile teologice: Facultatea de Teologie şi Seminarul Teologic. După părerea noastră, care credem că e una obiectivă, sunt şcoli bune şi au, din darul lui Dumnezeu, un spaţiu pentru învăţătură şi rugăciune modern şi la standardele actuale. Ne’am bucurat că acest lucru a fost subliniat, în mai multe rânduri, de Părintele Patriarh Daniel.

Iar pentru misiune, de mare folos este postul de Radio Reîntregirea, care, în colaborare cu postul de Radio Trinitas al Sfintei Patriarhii, poate face lucruri de folos.

Dar cea mai preţioasă moştenire sunt preoţii şi credincioşii. Lor li se adaugă cinul monahal. Îi îndemn să vă primească cu tot dragul în sufletul lor, iar Înaltpreasfinţia Voastră să’i înţelegeţi, să’i ocrotiţi şi să’i preţuiţi, căci sunt oameni de calitate. Îl rog pe Mântuitorul Hristos să mă ierte dacă mă voi folosi de cuvântul Lui, parafrazându’L, dorindu’vă să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. (Ioan 15, 12)

Conlucrarea cu administraţiile judeţene şi locale a fost aici, în Arhiepiscopia noastră, una de excepţie. Lucrul acesta este de folos atât pentru viaţa duhovnicească a parohiilor, cât şi pentru activitatea lor gospodărească. Sperăm ca această simfonie să’şi continue drumul ei.

Iar eu, în calitate de Mitropolit, când veţi considera de că aveţi nevoie de sprijinul şi ajutorul meu vi le voi oferi cu tot dragul. Rugăciunea mea către Domnul, Înaltpreasfinţia Voastră, este ca să aveţi la Alba Iulia bucuriile duhovniceşti pe care eu le’am avut.

Închei folosind cuvintele Sfântului Apostol Iuda: Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere, şi să vă pună înaintea slavei Lui neprihăniţi, cu bucurie, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru prin Iisus Hristos Domnul nostru: slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii! Amin. (Iuda 1, 24-25)

† ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

Catpeteasma Catedralei Reîntregirii - Alba Iulia, Bălgrad

Înalt Prea Sfințitul Andrei Andreicuț

Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Andrei al Alba Iuliei

Multă lume am auzit în ultimele zile întrebându-se cine este cel care astăzi a fost întronizat ca Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.

Datele biografice ale Înalt Prea Sfinținului Andrei sunt, cred, deja cunoscute de toată lumea care a fost interesată de subiect. Am să punctez numai câteva aspecte biografice ajutându-mă de situl Sfintei Arhiepiscopii.

S’a născut la data de 24 ianuarie 1949 în Oarța de Sus (Maramureș) primind la botez numele de Ioan. De copil a dorit să urmeze cariera preoțească dar, din cauza vremurilor, părinții s’au împotrivit astfel că tânărul Ioan a urmat cursurile Facultății de Construcții Căi Ferate București. Fiind „pe picioarele sale” a putut să își urmeze visul de a deveni preot și s’a înscris în anul 1976 la cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu pe care le-a absolvit cu licență în numai doi ani (1978) când a fost hirotonit ca preot celib la parohia Turda-Fabrici din orașul Turda.

Din toamna anului 1985 a fost transferat la Parohia Ortodoxa Română Maieri 1 (cu accent pe prima silabă) din Alba-Iulia.

După revoluție a fost hirotonit arhiereu-vicar pentru Episcopia de Alba-Iulia (25 februarie 1990), la 4 martie 1990 a fost numit episcop locotenent iar în luna iulie a devenit episcop titular. În data de 16 iulie, spre bucuria noastră Episcopia Alba Iuliei a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar titularul ei la rangul de Arhiepiscop.

Acestea sunt datele pe care le știe cam toată lumea. Ceea ce știu, însă, mai puțini este faptul că, în calitate de episcop și arhiepiscop, Înalt Prea Sfințitul Andrei a întemeiat Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Mitropolit Simion Ștefan” care acuma este în plină dezvoltare construindu-se un întreg campus cu o capela proprie și încercând să i se adauge nivele noi de învățământ. Este, de asemenea, printre fondatorii Universității „1 Decembrie 1918” și a Facultății de Teologie din cadrul acesteia.

Pe lângă acestea au fost înființate în timpul păstoririi sale Radioul și Editura”Reîntregirea”. Au fost totodată construite și reparate zeci de biserici și mănăstiri.

Nu voi putea niciodată să uit ultima discuție pe care am avut-o cu Înalt Prea Sfinția Sa pe scările Catedralei Reîntregirii și când am primit cel mai bun sfat din viața mea și cea mai bună mângâiere pe care o putea primi cineva. Nu știam atunci că în scurt timp nu ne va mai fi Arhiepiscop.

În încheiere las cuvântul părintelui profesor Emil Jurcan, decanul Facultății de Teologie din Alba-Iulia care îl cunoaște pe Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului de pe vremea când acesta era preot celib al parohiei Turda Fabrici.

Articolul părintelui profesor și al altor preoți din Ziua de Cluj exprimă foarte bine sentimentele mele și, sunt sigur, ale tuturor creștinilor drept-măritori ce am fost păstoriți 21 de ani de Înalt Prea Sfinția Sa.

ÎPS Andrei

Din păcate, l’am pierdut şi de la Alba Iulia, aşa cum îl pierdusem şi de la Turda. Dar cred că pierderea este de fapt un plan ceresc pentru misionar. Este chemat … să cheme pe alţii. Este vocea care trebuie să strige: „Veniţi de primiţi lumina”! Pentru cei din Alba şi Mureş este o pierdere, deşi cred că este timpul maturizării noastre. Să vedem dacă misionarul a reuşit să ne facă să umblăm pe picioarele noastre şi să devenim şi noi misionari. Căci lumea are nevoie de misiune şi de slujire matură. După douăzeci de ani de episcopat noi credem că trebuie să devenim maturi, să umblăm pe picioarele noastre, căci încă mai avem multe de făcut. A sta şi a plânge că ai pierdut braţul părintelui de care te-ai sprijinit atâţia ani, înseamnă a nu depăşi starea de copil. Şi cred că nici misionarului nu i’ar plăcea să vadă că a lăsat în spatele lui aceaşi copii care umblă tot de-a buşilea şi nu au învăţat să meargă pe picioare. Ar fi păcat. L’am amărî prin puerilitatea noastră.

Ne bucurăm pentru cei din Arhiepiscopia Clujului, deşi rămânem trişti şi zicem împreună cu glasul unui părinte drag: „avem mitropolit, dar nu mai avem un părinte aproape”. Şi totuşi sufletele noastre ne spun parcă şi altfel: avem mitropolit, dar le’am dat şi altora bucuria de a avea un părinte. E bine ca şi alţii să simtă duhul misionarului. Şi astfel Ortodoxia din noi va deveni matură. Vom reuşi să trăim o liturghie reverberată haric peste noi şi printre noi, nu doar pe lângă noi. O liturhie care uneşte şi sfinţeşte, nu doar încântă. Avem nevoie să devenim ortodocşi conştienţi şi maturi de chemarea noastră în această lume. Sper să putem.

Oricum, cu toată durerea celor din Alba şi Mureş, vă dorim Părinte bun, să vă continuaţi paşii misionarului într’o lume care are atâta nevoie de conştientizare spre adevăratele valori ale vieţii. Noi, vom încerca să mergem, aşa cum ne-aţi învăţat, împreună cu cel pe care bunul Dumnezeu ni’l va rândui de episcop. Vom strânge rândurile, ca nişte fraţi, ai unei frumoase familii, cu atâtea amintiri minunate, încercând să realizăm o altă familie, care să rămână în comuniune cu familia iubirii în care ne-aţi fost şi ne rămâneţi părinte şi misionar.

ÎNTRU MULȚI ȘI BINECUVÂNTAȚI ANI!!

Înalt Preasfinţitul Andrei Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului Şi Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

®