Astăzi o veste cruntă m-a lovit în moalele capului. Prietenul meu, cel mai bun prieten al meu, a plecat spre Casa Tatălui. Tavi a plecat într-o lume, sper, mai bună.
Colonelul (r) dr. Inginer Octavian Logofătu a absolvit in anul 1980 Academia Tehnică Militară, Secția-ingineri-artilerie și rachete. De la absolvirea Academiei Tehnice Militare a lucrat ca locțiitor tehnic și inginer șef în unități militare și în cadrul Companiei Naționale ROMARM SA ca Director de program.
Tavi a fost un vulcan de agerime, jovialitate, replici ardeiate și neastâmpăr. Un meseriaș, un sufletist, un prieten! Tavi a fost, mai presus de toate, un OM!
Tavi a fost persoana care, când întra într-o încăpere, realizai că era exact persoana care lipsea de acolo. A fost prima, și până acum singura, persoană care mie, prin modul în care vorbea și se comporta, mi-a ilustrat sensul cuvântului „înțelept”.
Drum lin în Lumină, dragă Tavi, Prieten drag și bun!
L’ancien Académicien et président de la République Française vient de nous quitter à l’âge de 94 ans.
Né le 2 février 1926 à Coblence (Allemagne) et mort le 2 décembre 2020 à Authon (France), Valéry René Marie Georges Giscard d’Estaing a été président de la République française du 27 mai 1974 au 21 mai 1981.
Il a été élu député du Puy-de-Dôme à partir de 1956, puis il a été nommé secrétaire d’État aux Finances (1959-1962) puis ministre des Finances et des Affaires économiques (1962-1966). Après son éviction du gouvernement, il exprime ses réserves envers le pouvoir gaulliste, en particulier lors du référendum de 1969, pour lequel il appelle à voter « non », contribuant ainsi au départ du pouvoir du général de Gaulle.
Durant la présidence de Georges Pompidou, de 1969 à 1974, il occupe à nouveau la fonction de ministre de l’Économie et des Finances. Il préside en parallèle les Républicains indépendants, la deuxième composante de la majorité de droite.
Se présentant à l’élection présidentielle de 1974, il élimine au premier tour le gaulliste Jacques Chaban-Delmas et l’emporte au second tour face au candidat de l’Union de la gauche, François Mitterrand. À 48 ans, il devient le plus jeune président de la République depuis 1895.
Dans son discours d’investiture, lors duquel il ne porte pas le costume traditionnel en queue-de-pie, il déclare : „De ce jour, date une ère nouvelle de la politique française. […] Ainsi, c’est moi qui conduirai le changement, mais je ne le conduirai pas seul. […] J’entends encore l’immense rumeur du peuple français qui nous a demandé le changement. Nous ferons ce changement avec lui, pour lui, tel qu’il est dans son nombre et dans sa diversité, et nous le conduirons en particulier avec sa jeunesse”
Prônant une « société libérale avancée », il fait voter l’abaissement de la majorité civile, l’élargissement du droit de saisine du Conseil constitutionnel et la fin de la tutelle de la télévision publique. Sa politique étrangère est marquée par le renforcement de la construction européenne ainsi que par l’implication militaire de la France dans la bataille de Kolwezi (Zaïre) et dans l’opération Caban (Centrafrique) renversant l’empereur Bokassa, qui sera à l’origine de l’« affaire des diamants ».
Tout en développant le projet de train à grande vitesse (TGV) et en relançant l’industrie nucléaire, il est confronté à des difficultés économiques, les Trente Glorieuses touchant à leur fin.
En 1976, après la démission de Jacques Chirac, il a nommé à la fonction de Premier ministre l’économiste Raymond Barre, qui mène une politique de rigueur jusqu’à la fin de son septennat.
En matière d’immigration, il se montre conservateur, créant un contraste avec son image de libéral dans d’autres domaines. Bien que sa majorité de droite ait remporté les élections législatives de 1978 et qu’il ait longtemps été donné réélu pour un second mandat, il est battu par François Mitterrand à l’élection présidentielle de 1981, notamment en raison des réticences du RPR de Jacques Chirac à le soutenir et de l’affaire des diamants.
Élu à la présidence de l’Union pour la démocratie française (UDF), dont il est le fondateur, il a été l’un des principaux dirigeants de l’opposition au pouvoir socialiste. Fervent partisan de la construction européenne, il est député européen puis président de la Convention sur l’avenir de l’Europe. Il se retire en 2004 de la vie politique pour siéger au Conseil constitutionnel, dont il a été membre de droit et à vie en tant qu’ancien président de la République.
Tout au long de sa carrière, Valéry Giscard d’Estaing fait part de son admiration pour Guy de Maupassant, allant même jusqu’à participer à un numéro de l’émission de télévision Apostrophes consacré à l’écrivain, le 27 juillet 1979. Dans son roman Le Passage, il cite Maupassant comme référence, emprunte son style sec et cite à un moment les „Contes de la bécasse”.
Il fait également régulièrement allusion au poème de Charles Baudelaire „Moesta et errabunda”, en particulier aux deux derniers couplets, qui évoquent „le vert paradis des amours enfantines”.
Lors de son septennat, Valéry Giscard d’Estaing publie „Démocratie française”, un essai qui se vend à plus d’un million d’exemplaires. Pour la campagne de 1981, il fait paraître „L’État de la France”, qui est une compilation de ses discours et de son bilan économique, une publication qu’il regrette a posteriori car ne définissant pas une vision politique cohérente. Les essais suivants, „Deux Français sur trois” et „Dans cinq ans, l’an 2000” sont des ouvrages de réflexions politiques et idéologiques plus élaborés et perçus comme des livres-programmes respectivement pour les élections législatives de 1986 et l’élection présidentielle de 1995. Il fait enfin publier, en 2014, „Europa, la dernière chance de l’Europe”.
Entre 1988 et 2006, il publie en trois tomes ses mémoires, intitulés „Le Pouvoir et la Vie”.
Son premier roman, „Le Passage”, paru en 1994 chez Robert Laffont, est un texte sentimental apolitique racontant l’aventure entre un notaire et une jeune auto-stoppeuse. L’œuvre est tirée à 50 000 exemplaires. La plupart des critiques raillent l’ouvrage.
En 2009, Valéry Giscard d’Estaing publie le roman „La Princesse et le Président”, qui traite d’une relation sentimentale entre deux personnages rappelant Lady Diana et lui-même. Face aux interrogations, l’ancien président de la République affirme avoir inventé les faits.
Il fait publier en 2010 le roman uchronique „La Victoire de la Grande Armée”, dans lequel il imagine Napoléon Ier triompher de l’armée russe, puis se retirer pacifiquement du pouvoir. Valéry Giscard d’Estaing se montre un très bon connaisseur de toute évidence, de la geste napoléonienne, des mœurs d’une époque, les souffrances de la campagne de Russie, des pensées de l’Empereur et de ses habitudes de vie quotidienne jusque dans les détails M.
En 2011, sort le roman „Mathilda”, qui retrace le destin tragique de Mathilda Schloss, une Allemande vivant en Namibie. En 2020, il publie un cinquième roman, „Loin du bruit” du monde, dans lequel un ancien président du Sénat français décide dans les années 1990 de disparaître pour se réfugier en République centrafricaine.
Le 11 décembre 2003, Valéry Giscard d’Estaing est élu à l’Académie française dès le premier tour de scrutin, obtenant 19 voix sur. Il est élu au fauteuil numéro 16, laissé vacant par la mort de Léopold Sédar Senghor et précédemment occupé par Armand-Emmanuel du Plessis de Richelieu, Alexandre Ribot ou encore Charles Maurras. Sa candidature avait notamment reçu le soutien de Jean d’Ormesson et d’Hélène Carrère d’Encausse.
Selon ses dernières volontés, ses obsèques se dérouleront dans l’intimité familiale.
De multe ori am adresat această întrebare. Diferența dintre cele două este uriașă. În perioada dintre 1945 și 1989 lumea vota. Oamenii au votat și în 1990 și în 1992. Cu Iliescu, pe principiul „acuma este le, votez cu el! Când o fi altul oi vota cu ăla”…
Cu toate că sper să nu am dreptate, mă tem că a cam rămas această mentalitate în rândul alegătorilor români. Astăzi toată aproape toată lumea, inclusiv presa, ia în calcul numai vreo cinci partide care, de fapt, sub diferite forme și denumiri sunt în scena politică de vreo 30 de ani. PSD, fost PSDR, fost FSN, „salvatorii” din 1989, partidul fostului prim-secretar PCR Ion Iliescu; Pro-România, copilul PSD, condus de fostul președinte al acestuia – Victor Viorel Ponta; PNL, compromis, după părerea mea, de două alianțe la guvernare cu FSN – PSD, de o încercare de lovitură de stat și de modul dezastruos în care a „gestionat” actuala criză. Mai sunt luate în calcul PMP, fost PDL, care a tăiat salariile și pensiile pentru a rezolva o criză care putea fi rezolvată altfel dacă se luau măsurile necesare la timp, și „salvatorii” din 2019, USR-PLUS, cei care au fost în guvernul „tehnocrat”, guvern care s-a remarcat prin faptul că a făcut… nimic. Ar mai fi UDMR, dar despre acest partid cu statut special nu voi discuta acum. Din păcate mentalitatea alegătorilor, și ideea vehiculată de presă este că numai aceste partide sunt cele care au șanse la alegeri. Oamenii uită, sau vor să uite că la momentul deschiderii secțiilor de votare toate partidele au ZERO voturi și consideră, în mod greșit că dacă aleg orice alt partid „irosesc” votul. La o privire rapidă observăm că majoritatea acestor partide este de stânga sau cu multe viraje spre stânga. PSD și Pro-România sunt clar de stânga și își asumă ideologia respectivă. PNL are, cum am amintit, în istoria sa două alianțe la guvernare cu FSN – PSD și este susținut fără reținere de actualul președinte care nu de mult a fost propus și susținut de Dan Voiculescu și Victor Ponta pentru poziția de de prim-ministru. USR-PLUS, deși se auto caracterizează ca fiind „de centru dreapta modern”, sunt partide de stânga, chiar cu accente marxiste așa cum se poate observa din programele politice. În plus USR este deja autorul a unui comportament de tipul „una vorbim și alta fumăm”. Este vorba despre inițiativa intitulată „Fără penali în funcțiile publice” și care, de fapt, are ca subiect fără penali în funcțiile DE DEMNITATE publică. O mare diferență între titlu și o autostradă pentru șmecherii. S-a reușit păcălirea multora profitându-se de faptul că „mica” diferență dintre titlu și document va trece neobservată. De asemenea recent au apărut documente necontestate care arată că cei care vor o Românie fără hoție au datorii la fisc până la nivelul la care filiale întregi au conturile blocate… PMP este un partid șovăielnic, se consideră conservator, dar are multe derapaje spre stânga progresistă. Cine a urmărit activitatea PMP în Parlamentul României și în cel european înțelege ce spun. Există, însă, atât în stânga cât și în dreapta scenei politice, și alte partide „mici”. De la neo-marxiștii de la Demos, la naționaliștii legionari de la Alianța pentru Unirea Românilor sau la tânărul partid conservator Alternativa Dreaptă. Sunt, așadar, partide pentru toate gusturile, pentru adepții tuturor ideologiilor și doctrinelor politice. Iată, așadar, că, dacă cineva vrea, poate să aleagă între doctrine și partide după cum îi dictează conștiința. Din păcate devotamentul patologic al votantului român îl împiedică pe acesta să devină alegător. Astfel „alegerea” riscă să fie între patru partide de stânga (sau cu grave derapaje spre stânga) din care două își spun de dreapta, și unul șovăielnic și inconstant în acțiunile sale politice (PMP). Desigur că fiecare are propriile sale opțiuni politice. Eu, însă, pentru cei care au convingeri conservatoare, care cred în libertate, în familia firească, în proprietatea privată și în statul minimal. Pentru cei care vor prezervarea doctrinei iudeo-creștine care stă la baza Uniunii Europene, a Europei națiunilor; care susțin politicile pro-familie și pro-viață, îndemn la alegerea duminică a partidului Alternativa Dreaptă și vă asigur că, odată intrat în Parlament, AD va face toate demersurile necesare și toate eforturile pentru a legifera și a pune în practică în cât mai mare măsură punctele programului politic spre binele țării și pentru reintrarea ei în firescul evoluției sale!Respect! ®
Românii serbează Marea Unire! România serbează 102 ani de când este stat național unitar. Sau de când este întreagă. Sau de când a cuprins între hotarele sale toate teritoriile sale istorice.
Cam astea sunt răspunsurile pe care le-am auzit în general la întrebarea din titlu. Sunt și nu sunt răspunsuri corecte. În orice caz nu sunt răspunsuri complete.
Din discursul public referitor la 1918 lipsesc elemente esențiale. În primul rând nu sunt menționați cei mai importanți dintre realizatorii României Mari, și anume cei care și-au lăsat trupurile hrană pământului. Pentru că unirea s-a realizat în primul rând prin sânge și abia apoi prin demersuri diplomatice. De fapt, pentru a fi și mai corect, Unirea s-a realizat exclusiv prin sânge iar eforturile politice și diplomatice nu au făcut decât să o consolideze.
Dintre toate personalitățile vremii nu sunt menționate decât trei. MM. LL. Regele Ferdinand și Regina Maria și prim-ministrul Ionel Brătianu. Regele Ferdinand este, într-adevăr demn urmaș al MS Carol I și este cel care a condus nemijlocit Armata în timpul Războiului de Reîntregire; el este cel căruia, îi datorăm, mai cu seamă din punct de vedere militar realizarea României Mari. Majestatea Sa Regina Maria a fost cea care a contribuit decisiv la consolidarea (din păcate pentru puțin timp) a Marii Uniri prin intervențiile diplomatice pe lângă prim-ministrul francez, Clemenceau, cu cel britanic, Lloyd George, cu președintele american, Woodrow Wilson precum și cu Majestatea Sa Britanică, Regele George V.
Ionel Brătianu a fost retras de la negocieri.
Nici acțiunea militară, nici activitatea diplomatică nu ar fi reușit, însă, fără cei care in provinciile românești au pregătit unirea.
Oficialii și presa uită că orice manifestație de 1 Decembrie ar trebui să înceapă cu un moment de reculegere pentru soldații care au dat trupurile lor Țării, pentru MMLL Regele Ferdinand și Regina Maria, pentru Ion Inculeț, Iancu Flondir, Ștefan Ciobanu, Iuliu Maniu, Pan Halippa, Alexandru Vă ida-Voievod, ES Iuliu Hossu și, mai ales pentru nordul Bucovinei și pentru Basarabia.
Cine ce sărbătorește la 1 Decembrie?
România mic(șorat)ă sărbătorește cu (mult prea mare) fast România Mare. Sau amintirea acesteia…
„Sărbătorim” astăzi ceva ce NU mai avem. În 1916-1918 s-a murit pentru un Regat al României Mari, NU pentru o republică ciuntită și dezbinată!
Și Sărbătorim cu mare pompă, paradă militară, tancuri pe străzi, avioane deasupra capului, fanfară și tot tacâmul. O dată pe an toți românii debordează de patriotism. Steaguri peste tot, veselie, râuri de țuică fiartă, fluvii de vin și munți de mititei. De fapt, pentru mulți concetățeni cam asta înseamnă 1 Decembrie.
Pe 27 martie sau pe 28 noiembrie unii își mai aduc aminte de faptul că două teritorii românești au revenit la trupul Țării. Majoritatea, însă, ignoră semnificația acestor date. Dacă de 27 martie se mai vorbește timid, despre 28 noiembrie – mai deloc. Nu știu dacă pentru că este prea aproape de 1 Decembrie sau pentru că este prea aproape de Ucraina…
Nu se vorbește, însă, deloc despre Ion Inculeț, Iancu Flondor, Pan Halippa sau Ștefan Ciobanu. Ca și cum n-ar fi existat niciodată nici unirea Basarabiei, nici unirea Bucovinei, nici artizanii lor.
Ignorăm istoria, ignorăm faptele, ignorăm eroii și serbăm o umbră…
Ce mai face România Mare?
Suferă pentru că unirea realizată prin sânge a devenit o amintire. Suferă pentru că este ciuntită. Suferă pentru că este batjocorită.
Regii au făcut Unirea. România Mare înseamnă Regat. Succesorii lui Ceaușescu trec astăzi în revistă armata unei Românii ciopârțite!…
De multe ori am adresat această întrebare. Diferența dintre cele două este uriașă. În perioada dintre 1945 și 1989 lumea vota. Oamenii au votat și în 1990 și în 1992. Cu Iliescu, pe principiul „acuma este le, votez cu el! Când o fi altul oi vota cu ăla”…
Respect! ®
Radu M. Cerkez 