Jurnalul meu

M-am gândit să vă ofer astăzi câteva rânduri din jurnalul meu. Câteva gânduri scrise anul aceste de Paști.

 

                                           Vineri, 29 aprilie 2016, Brașov

 

Sfânta și Marea Vineri a Patimilor Mântuitorului Nostru Iisus Hristos.

Prilej de chibzuință, de meditație și de aducere aminte.

De aducere aminte despre cine suntem, despre ce suntem. Suntem o bucată de pământ, am putea zice. Suntem un suflet în vizită pe Terra.

Suntem, de fapt, o bucată de materie pe care fiecare dintre noi am transformat-o, timp de 40 de săptămâni, în corp pentru a putea da o formă spiritului și sufletului nostru, pentru a împlini trinitatea fiecăruia dintre noi.

Creații pentru care Creatorul s-a sacrificat, creatori pe care Creatorul i-a mântuit și creaturi pentru care Creatorul a acceptat să moară pentru a le învia deodată cu El.

 

                                         Sâmbătă, 30 aprilie 2016, Brașov

 

Suntem între durerea morții de ieri și bucuria învierii de mâine.

Suntem îndurerați și plini de speranță.

Deși știm că Învierea se va petrece, suntem încă îndurerați de moartea Mântuitorului.

Suntem vinovați pentru că știm că a acceptat moartea pe cruce pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire și, cu toate acestea, așteptăm, îndrăznim să așteptăm, să sperăm la învierea Lui și a noastră.

Jelim! Jelim! Jelim, dar sperăm!

 

                                      Duminică, 1 mai 2016, Brașov

 

Învierea Domnului, Sfintele Paști.

Slujba de Înviere de la catedrala din Piața Sfatului a fost foarte frumoasă. Preoții au reușit, parcă, să aducă bucurie Învierii Mântuitorului.

Ce bine ar fi dacă lumea ar fi mai spiritualizată după astfel de momente!

Ce bine ar fi dacă am știi să trăim, după fiecare Înviere, o nouă viață! Dacă ne-am da seama că avem uriașa șansă de a ne înnoi viața anual.

În fiecare an miracolul Învierii ne dă această șansă. Și, totuși, oamenii nu o iau în seamă. Mi-a spus astăzi cineva „Mă duc să alerg mielul”, dorind să fie spiritual, să facă o glumă. Mie mi se pare trist, vrednic de milă! Sărmanul de el crede, probabil, că Paștile înseamnă să mănânci miel și ouă.

Nu vorbesc despre crima de a mânca miel, dar nu pot să nu observ deșertăciunea.

Lumea nu mai mărturisește „Hristos a Înviat!”, ceea ce reprezintă, de fapt, esența creștinismului, ci urează „Paște fericit!”, parcă ar vorbi unui cal!

Alții, încercând să evite penibilul „urării” cu sonoritate de îndemn, spun „Sărbători pascale fericite!” adică înlocuiesc o formulare penibilă cu alta. (În anii ʹ90 un tovarăș crainic de la tv a spus că vor avea loc „activități cu caracter pascal”).

Lăsând la o parte că un cunoscător al limbii române, din păcate tot mai puțini, ar trebui să știe că nu se zice Paște, ci Paști sau, mai corect Sfintele Paști. Un creștin ar trebui să cunoască faptul că de Sfintele Paști nu se „urează”, ci se mărturisește că Hristos a Înviat! Și asta neîntrerupt timp de patruzeci de zile!

 

Respect®

 

Câteva comentarii despre Declarația comună privind ”relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale ale fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane” I

Foto Agenţia REUTERS

Foto Agenţia REUTERS

După cum am amintit în articolul trecut, în data de 13 februarie 216 Sanctitatea sa Papa Francisc I şi Preafericitul Kiril I, Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii au semnat în La Habana, Cuba o Declarație comună privind ”relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale ale fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane”.

Astăzi intenţionez să încep o serie de articole în care să analizez, articol cu articol această importantă declaraţie comună a celor doi importanţi lideri ai lumii creştine. Să vedem, aşadar, documentul!

”Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Cor 13, 13).

1. Prin voia lui Dumnezeu Tatăl, de la care vine tot darul, în numele Domnului nostru Isus Cristos și cu ajutorul Duhului Sfânt, Mângâietorul, noi, papa Francisc și Kirill, patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, ne-am întâlnit astăzi în Havana. Îi aducem mulțumire lui Dumnezeu, preamărit în Preasfânta Treime, pentru această întâlnire, prima din istorie. Cu bucurie ne-am regăsit ca frați în credința creștină care se întâlnesc pentru a „vorbi prin viu grai” (In 12, 2), de la inimă la inimă, și să discute despre relațiile reciproce dintre Biserici, de problemele esențiale ale fraților noștri și de perspectivele de dezvoltare a civilizației umane.

Ca în orice declaraţie, avem formula solemnă, obligatorie, care ne prezintă părţile semnatare, locul emiterii documentului şi subiectul pe scurt. Această manieră de a redacta un document este obligatorie pentru actele ad solemnitatem.

2. Întâlnirea noastră fraternă a avut loc în Cuba, la răscrucea dintre Nord și Sud, între Est și Vest. Din această insulă, simbol al speranțelor „Lumii Noi” și al evenimentelor dramatice din istoria secolului XX, adresăm cuvintele noastre tuturor popoarelor din America Latină și de pe celelalte continente. Ne bucurăm că credința creștină este în creștere aici într-un mod dinamic. Puternicul potențial religios al Americii Latine, tradiția sa creștină pluriseculară, făurită prin experiența personală a milioane de oameni, sunt garanția unui mare viitor pentru această regiune.

Este de remarcat faptul că, după ce aproape 1000 de ani, Patriarhia Moscovei a considerat Vaticanul ca o „cetate a răului” sediu al antihristului şi altele asemenea; iar pe Papa un trădător, înctruchiparea antihristuluişi aşa mai departe, se vorbeşte despre o „întâlnire fraternă” între un Patriarh al Moscovei şi un Papă.
Aflăm şi răspunsul la întrebarea pe care o adresează toată lumea şi anume: „De ce tocmai în Cuba?” Nu cred că este vorba despre lupta pentru creşterea influenţei Papei (Cuba fiind o ţară catolică care, în ianuarie 1998, a cunoscut o reconciliere mult aşteptată cu Vaticanul concretizată prin vizita Papei Ioan Paul al II-lea), sau a lui Vladimir Vladimirovici Putin (cunoscută fiind apropierea regimului cubanez de Kremlin).
Este, negreşit, vorba exact despre ceea ce scrie în documentul despre care facem vorbire. Este vorba despre simbolismul insulei. Poziţia geografică, la răscrucea dintre cele patru puncte cardinale, poziţie care a situat-o simultan pe mai multe dintre căile maritime ale istoriei.
Se vorbeşte despre „simbolul speranţelor Lumii Noi„, deloc de neglijat dacă ne gândim la ce a însemnat descoperirea Cubei de către spanioli atât din punctul de vedere al faptului că, în sfârşit, găseau pământ după ani de rătăciri pe mare, cât, mai ales, din punctul de vedere al dezvoltării economice pecare a cunoscut-o regatul iberic.
La Habana a avut un rol important din 1515, anul fondării sale de conquistadorul spaniol Diego Velásquez de Cuéllar, şi până în prezent. Se vorbeşte inclusiv despre „evenimentele dramatice din istoria secolului XX” din care am putea aminti numai criza din Golful Porcilor, care a fost la un pas de a declanşa un nou conflict mondial.
Se vorbeşte despre creşterea dinamică a credinţei creştine în America Latină şi, probabil, cel puţin eu aşa citesc printre rânduri, transmiterea mesajului de pace din America Latină poate reprezenta şi o formă de a cere iertare popoarelor Americii Latine pentru modul în care s-a făcut creştinarea acestui teritoriu.
Transmiterea mesajului urbi et orbi de către cei doi capi ai Bisericii din La Habana, Cuba, America Latină este plină de o uriaşă încărcătură simbolică.

3. Întâlnindu-ne departe de vechile litigii din ”Lumea Veche”, simțim cu o forță deosebită necesitatea unei lucrări comune între catolici și ortodocși, care sunt chemați, cu blândețe și respect, să dea cont înaintea lumii de speranța care este în noi (cf. 1 Pt 3, 15).

Cei doi lideri religioşi au decis, pentru ca mesajul pacifist să fie şi credibil, să îl transmită dintr-un loc îndepărtat de acela în care în ultimul mileniu au avut loc conflictele, mai mult sau mai puţin violente dintre mădularele Bisericii lui Hristos. Cei doi întâistătători mărturisesc că este nevoie de o împreună lucrare între cele două confesiuni şi de nevoia de a-l sfinţi peHristos în inimi (Petru 3, 15)

4. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la intrarea în lume a unicului său Fiu. Împărtășim aceeași Tradiție spirituală a primului mileniu al creștinismului. Martorii acestei Tradiții sunt Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria, și Sfinții pe care îi cinstim. Printre aceștia se află nenumărați martiri care au dat mărturie pentru fidelitatea lor față de Cristos și au devenit ”sămânță de creștini”.

Un articol care repară, cel puţin la nivel declarativ, atitudinea lui Leon al IX-lea şi Mihail Keloularios, prin recunoaşterea „împărtăşirii aceleiaşi Tradiţii spirituale a primului mileniu creştin”. Pomeniţi fiind, cu această ocazie, şi martirii „care au dat mărturie pentru fidelitatea lor faţă de Hristos”, adică martiri ai aceleiaşi uneia Biserici  Creştine.

5. In ciuda acestei Tradiții comune a primelor zece secole, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie. Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, unul în trei Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Deplângem pierderea unității, consecință a slăbiciunii umane și a păcatului, care a avut loc în ciuda rugăciunii sacerdotale a lui Cristos Mântuitorul: „Ca toți să fie una. După cum tu, Părinte, ești în mine și eu în tine, să fie și ei în noi una””(In 17, 21).

Continuă mărturisirea unităţii credinţei dar şi acceptarea faptului că „lipsa comuniunii în Euharistie” (piedică importantă în calea unităţii) este cauzată  de slăbiciunea umană şi de păcat. O mărturisire peste veacuri a faptului că orgoliile Papei Leon al IX-lea şi ale Patriarhului Mihail Keloularios, precum şi ale predecesorilor acestora au fost cele care au făcut dintr-una Biserică a lui Hristos, două, apoi mai multe…
Cei doi întâistătători deplâng pierderea unităţii Bisericii, ceea ce ar putea însemna încă un pas, chiar dacă mic, pe drumul refacerii unităţii acesteia.

6. Conștienți de permanența a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Cristos. Fie ca această întâlnire a noastră să inspire creștinii din întreaga lume să se roage Domnului cu fervoare reînnoită pentru unitatea deplină a tuturor discipolilor săi. Într-o lume care așteaptă de la noi nu doar cuvinte, dar acțiuni concrete, fie ca această întâlnire să devină un semn de speranță pentru toți oamenii de bunăvoință!

La venirea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România am considerat că, în sfârşit, la nivel simbolic, fraţii s-au regăsit. Petru s-a reîntâlnit cu Andrei! Acest articol din declaraţia comună mă face să sper că, încet-încet, toţi apostolii Mântuitorului se vor regăsi „Spre slava sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor” (Sfânta Liturghie – Ectenia Mare).
Nu se vorbeşte despre unirea Bisericilor catolice şi ortodoxă, ci se face apel la creştinii din întreaga lume, de toate confesiunile, spre unitatea deplină a tuturor.

7. În determinarea noastră de a face tot ce este necesar pentru a depăși divergențele istorice pe care le-am moștenit, vrem să ne unim eforturile pentru a mărturisi Evanghelia lui Cristos și patrimoniul comun al Bisericii din primul mileniu, răspunzând împreună la provocările lumii contemporane. Ortodocșii și catolicii trebuie să învețe să dea o mărturie unită pentru adevăr în domeniile în care acest lucru este posibil și necesar. Civilizația umană a intrat într-o perioadă de schimbări epocale. Conștiința noastră creștină și responsabilitatea noastră pastorală nu ne autorizează să rămânem pasivi în fața provocărilor care necesită un răspuns comun.

Cei doi lideri creştini par a îşi dori cu adevărat unitatea Bisericii Creştine, fiind dispuşi să lase la o parte divergenţele istorice. În contextul actual prioritatea, în opinia celor doi, este regăsirea în comun a unităţii primordiale prin unirea eforturilor cu scopul „de a da o mărturie unită pentru adevăr”.
Răspunsul la provocările lumii contemporane îl constituie unitatea în îndeplinirea responsabilităţii pastorale pe care cei doi o au faţă de comunităţile pe care le păstoresc şi, prin „mărturia unită” pe care trebuie să o dea, faţă de întreaga umanitate. Nici ei, şi, datorită exemplului lor, nici noi, nu avem voie să „rămânem pasivi în faţa provocărilor” actuale.

8. Privirea noastră se îndreaptă în primul rând la regiunile lumii în care creștinii sunt victime ale persecuției. În multe țări din Orientul Mijlociu și din nordul Africii, frații și surorile noastre în Cristos sunt exterminați ca familii, sate și orașe întregi. Bisericile lor au fost devastate și jefuite în mod barbar, obiectele lor sacre au fost profanate iar monumente lor, distruse. În Siria, Irak și în alte țări din Orientul Mijlociu, constatăm cu durere exodul masiv al creștinilor din țara din care credința noastră a început să se răspândească și în care ei au trăit încă din timpul apostolilor, împreună cu alte comunități religioase.

Ca o reeditare a primelor veacuri creştine, lumea contemporană are şi ea victime ale persecuţiei împotriva adepţilor Bisericii lui Hristos. În declaraţia lor comună, cei doi aduc în atenţia lumii martiriul creştinilor din Africa şi din Orientul Mijlociu, victime ale intoleranţei religioase.
Acesta este, poate, un motiv în plus pentru a lăsa lao parte animozităţile şi intoleranţa dintre Bisericile creştine pentru salvarea creştinilor din însuşi leagănul acestei religii. Se face vorbire, spre aducere aminte, de faptul că în Orientul mijlociu creştinii au trăit dintr-u începuturi alături de adepţii altor religii.
Să ne amintim numai de revelaţia lui Saul (Pavel) pe drumul Damascului sau de Sfinţii Dorotei din Gaza, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul, Isaac Sirul şi alţi Sfinţi Părinţi la care se închină ortodocşii şi catolicii deopotrivă.
Aceştia sunt cei sub a căror oblăduire se va reface unitatea „Sfintelor lui Dumnezeu Biserici”

9. Chemăm comunitatea internațională să acționeze de urgență pentru a preveni expulzarea în continuare a creștinilor din Orientul Mijlociu. Ridicându-ne glasul în apărarea creștinilor persecutați, vrem să ne exprimăm compasiunea noastră pentru suferința îndurată de credincioșii altor tradiții religioase care au devenit, de asemenea, victime ale războiului civil, haosului și violenței teroriste.

Puterea spirituală şi cea temporală trebuie, ca de atâtea ori în istorie, să acţioneze în comun pentru a putea ajunge la un rezultat. De aceea Papa Francisc şi Patriarhul Kiril, reprezentanţii puterii spirituale, fac tot ceea ce le stă în putinţă dar solicită, în acelaşi timp, liderii politici ai lumii să reacţioneze.
Să sperăm că, atât Europa, cât şi America îşi cor aminti de fundamentul lor profund creştin şi vor acţiona în sprijinul fraţilor şi surorilor lor întru Hristos, victime ale persecuţiei.
Să sperăm că mărturisirea credinţei în Dumnezeu va depăşi faza de a fi tipărită pe bani, şi va (re)intra în faza militantă. Fără însă a răspunde răului cu rău. Djihadul nu se combate prin cruciade!

10. În Siria și Irak, violența a provocat deja mii de victime, lăsând milioane de oameni fără adăpost și resurse. Îndemnăm comunitatea internațională să se unească pentru a pune capăt violenței și terorismului și, în același timp, pentru a contribui prin dialog la restabilirea rapidă a păcii civile. Este esențial să se asigure un ajutor umanitar la scară largă populațiilor suferinde și numeroșilor refugiați din țările învecinate. Cerem tuturor celor care pot influența soarta persoanelor răpite, printre care se numără mitropoliții de Alep, Pavel și Ioan Ibrahim, răpiți în aprilie 2013, ca să facă tot ceea ce este necesar pentru eliberarea rapidă a acestora.

Exact în această idee, de a nu răsplăti răul cu rău, vine şi apelul către comunitatea internaţională de „a pune capăt violenţei şi terorismului„. Apelul este la pace, la dialog şi la ajutor pentru cei în suferinţă; adică la esenţa creştinismului.

Să nu uităm, însă, cuvintele unui exponent al toleranţei şi al profunzimii religioase. A unui evreu convertiti la Ortodoxie după ce a cercetat cu atenţie religia creştină şi bună parte dintre confesiunile ei. Monahul de la Rohia, Nicolae Steihardt care spunea că Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. Să nu fim, aşadar tâmpiţi, ci „să ne tâmpim păcatele” (Patericul)

În curând voi continua analiza articolelor acestui document istoric!

Respect!®

Câteva cuvinte despre întâlnirea din La Habana

Foto Hotnews

Foto Hotnews

Ieri, pe aeroportul internaţional din La Habana, Cuba, a avut loc, după cum ştie toată lumea prima întâlnire din istorie dintre un Suveran Pontif, Papa Francisc I, şi un Patriarh rus, Preafericitul Kiri I, Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii.

 

Întâlnirea a generat şi va mai genera fel de fel de comentarii. Din punctul meu de vedere, comentatorii se împart în mai multe categorii. Astfel îi avem pe cei care comentează pozitiv, negativ sau obiectiv ceea ce s-a întâmplat ieri în Cuba.

Cei care sunt de confesiune catolică sau cei care vor să demonstreze lumii că ei sunt toleranţa întruchipată, vor spune că este cel mai bun lucru care se putea întâmpla pentru lumea creştină, şi nu vor accepta, decât foarte greu, dacă cineva le va spune, şi le va arăta, că există şi astecte ascunse ale acestei întâlniri.

Cei mai mulţi sunt, din păcate, după cât am putut eu să percep,  cei care, din motive mai mult sau mai puţin iraţionale, comentează negativ istorica întâlnire dintre cei doi şefi ai Bisericilor Creştine. Aceştia din urmă vor vedea numai conspiraţii.

Unii sunt ortodocşii care vor spune că, de fapt, este vorba despre încă un pas al Papei de a prelua conducerea întregii lumi creştine prin „păcălirea” Preafericitului Kiril aşa cum a procedat şi cu Sanctitatea sa Bartolomeu.

Alţii sunt cei stupid anti ruşi care vor vedea, din contra, o creştere a puterii şi a influenţei lui Putin, care are nevoie de a-şi creşte influenţa în Europa. Aceştia se bazează, în primul rând, pe apropierea „suspectă” dintre Patriarhia Moscovei şi Kremlin, fără a ştii (sau, mai degrabă, prefăcându-se că nu ştiu) că Bisericile ortodoxe au fost ÎNTOTDEAUNA apropiate de stat.

Cei mai periculoşi, însă, sunt cei fundamentalist ortodocşi. Cei care consideră că ortodoxia este singura „religie corectă”. Nu discut despre „inteligenţa” celor care afirmă că ortodoxia este o religie(?!?) sau că o religie poate fi adevărată şi alta nu. Problema gravă mi se pare că aceşti fundamentalişti (cu nimic mai prejos decât oricare alţi fundamentalişti) aruncă cu noroi în oricine nu este de aceeşi părere cu ei, care, în mod iraţional şi nefondat vorbesc despre acest cancer al ecumenismului fără ca vreunul dintre ei să fi argumentat logic de ce ecumentismul este rău, de ce Papa este antihristul sau alte asemenea elucubraţii. Singurul argument fiind cel că aşa a zis Nuştiucine.

Trist mi se pare că oamenii nu sunt conştienţi că nu ura este motorul religiei creştine. Oamenii au impresia că nişte lucruri formale sunt cele care mântuie şi nu comportamentul. Când auzi că dacă scrii Isus în loc de Iisus, Cristos în loc de Christos sau Hristos nu te vei mântui; când afli că acelaşi lucru se întâmplă dacă intri într-un lăcaş de cult care nu este ortodox sau, şi mai rău, dacă participi la Sfintele Taine într-o altă Biserică (deşi aici nu am reuşit să înţeleg cum pot fi acuzat că particip la Sfintele Taine ale unei Biserici despre care acuzatorul spune că nu are Sfinte Taine!?!) nu poţi, dacă ai măcar o brumă de gândire, să nu te îngrozeşti de cât de limitate sunt în gândire anumite persoane.

Dar, ca să nu divaghez, cred că întâlnirea din Cuba este una foarte importantă! Pe lângă faptul că, pentru prima dată de la marea schismă, are loc o întâlnire între un Papă şi un Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, considerată biserica cu cei mai mulţi credincioşi din lumea ortodoxă, întâlnirea are mai multe semnificaţii.

Fără îndoială că atât Papalitatea, cât şi Kremlinul încearcă să îşi mărească sfera de influenţă; fără îndoială că Patriarhul Kiril va merge cu altă atitudine la Consiliul Pan-ortodox din Creta din luna iunie (este bine cunoscută rivalitatea dintre Patriarhul Moscovei şi cel al Constantinopolului). Dar nu cred că astea sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le vedem.

Mi se pare esenţială, de exemplu, chiar vitală, apropierea dorită, cel puţin la nivel declarativ momentan, a bisericilor creştine indiferent dacă acestea se vor uni vreodată (puţin probabil), sau nu. Mi se pare deosebit de importantă asumarea unei poziţii comune asupra unor aspecte arzătoare contemporane.

Dacă citim declaraţia comună a celor doi conducători ai Bisericilor creştine, putem lesne observa care sunt preocupările actuale ale lumii creştine. Nu cred că mai trebuie justificată, în acest caz, afirmaţia că cei care nu văd decât în mod negativ întâlnirea din La Habana sunt iraţionali.

Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. (Luca II, 14)

Respect!®

Pope Francis (L) and Russian Orthodox Patriarch Kirill hug each other after signing agreements in Havana, February 12, 2016. REUTERS/Alejandro Ernesto/Pool

Pope Francis (L) and Russian Orthodox Patriarch Kirill hug each other after signing agreements in Havana, February 12, 2016. REUTERS/Alejandro Ernesto/Pool

Gerul Bobotezei

Aţi observat că anul acesta zăpada a venit la numai la Crăciunul pe stil vechi? Pe stil nou, nici un fulg.

Aţi observat că anul acesta gerul a fost numai la Boboteaza pe stil vechi? Pe stil nou era, parcă, primăvară.

De ce lumea nu înţelege că acel calendar după care toată lumea serbează Crăciunul, Sfântul Vasile, Boboteaza şi aşa mai departe NU este cel corect? Acest aşa-zis calendar iulian rectificat, sau calendar de stil nou nu este decât o invenţie târzie pe care Biserica Ortodoxă Română a adoptat-o din dorinţa de a avea partiarh. Dorinţă care, dacă nu are acoperire clară din punct de vedere istoric, canonic sau chiar administrativ (şi nu are) nu este decât o dorinţă de mărire deşartă…

Oare degeaba Muntele Athos, poate cel mai important centru al ortodoxiei, ţine calendarul neîndreptat (de stil vechi)? Oare e o întâmplare faptul că toate bisericile ortodoxe din Ţara Sfântă, inclusiv Patriarhia de Ierusalim ţin calendarul neîndreptat?

Cum se face oare că dintre cele cinci patriarhii ale Pentarhiei, din care, după desprinderea Romei, au rămas patru, două sunt pe stil vechi iar acestora li se adaugă şi altele printre care şi cea mai importantă Patriarhie a lumii ortodoxe şi anume Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii?

Şi, o ultimă întrebare în acest articol compus din întrebări. Cum vi se pare faptul că preoţii BOR slujesc, de exemplu Boboteaza la Bucureşti, să zicem, după care, peste două săptămâni se duc şi o mai slujesc o dată la Iordan sau într-o biserică românească, tot din ascultarea BOR, din Ţara Sfântă? Ca să nu mai vorbim de Crăciun pe care a doua oară îl slujesc fără a mai ţine post (pentru că l-au întrerupt când a fost Crăciunul pe stil nou), deşi acest lucru este obligatoriu dacă vrei să slujeşti Crăciunul în Ţara Sfântă.

Nu vă dau niciun răspuns. Azi pun doar întrebări.

Respect!®

Iarna nu’i ca vara

Zicea un politician român, singurul preşedinte al României care merită să fie numit astfel.

Într-adevăr! Iarna e ca iarna. Mereu surprinzătoare. Mai ales când ninge la jumătatea lui ianuarie.

Autorităţile, cel puţin la Bucureşti, sunt, an de an, luate prin surprindere de venirea iernii, indiferent când se petrece acest fenomen. La fel s-a întâmplat şi anul ăsta. Dar ceea ce mi se pare mai grav este că, deşi săptămâna trecută a mai fost o tură de zăpadă, tot surprinse au fost autorităţile.

Recunosc că deszăpezirea a mers o idee mai bine decât data trecută dar tot a lăsat mult de dorit. Nu este firesc să deszăpezeşti arterele principale şi să arunci zăpada în movile pe marginea drumului împiedicând accesul de pe străzile laterale sau din parcări exact pe aceste artere proaspăt curăţate. Unde sunt camioanele care transportă zăpada aşa cum am văzut în alte oraşe?

Cum se poate ca la câteva rafale de vânt să cadă copacii şi să avarieze maşinile!?! Cine trebuia să se ocupe de asigurarea acestora?

Şi mai ales cum este posibil ca după O ZI de ninsoare care nici măcar nu a fost aşa de abundentă SĂ ÎNCHIZI ŞCOLILE?!?!?! Eu ştiu că societatea asta are nevoie de manelişti şi de analfabeţi dar măcar faceţi-o mai cu perdea, tovarăşi!

Bine aţi venit la Bucureşti!

Respect!®

Curentul Jilavist

Fotografia "Ziare.com"

Fotografia „Ziare.com”

Nu m-ar mira ca, în curând, copii să înveţe la şcoală despre un nou curent „literar”. Curentul Jilavist, după cum l-a numit un post TV.

În ultima vreme începe să ia amploare discuţia despre deţinuţii care pretind că au scris ceva „opere ştiinţifice” în scopul eliberării din arest. Aşa cum era de aşteptat, legea care permite ca deţinuţii care scriu lucrări ştiinţifice în arest să obţină o reducere a pedepsei cu 30 de zile pentru fiecare lucrare, a dat drumul la o serie întreagă de abuzuri şi de „scriitori”. S-a pornit, după cum susţine marele scriitor contemoran Gigi de la ideea că a scrie o carte este echivalent cu a presta munca pe care de asemenea deţinuţii o pot efectua tot în scopul eliberării.

Despre munca din închisoare am mai scris aici şi nu am de gând să insist. Ceea ce vreau să comentez este capacitatea unor oameni care abia îngaimă două vorbe de a scrie lucrări ştiinţifice de sute de pagini. E adevărat că una dintre cărţile celui menţionat anterior are o mulţime de fotografii şi legendele acestora care umplu zecile de pagini dintre texte, dar nu toate sunt „scrise” în acest mod.

Dar să luăm lucrurile pe rând! Potrivit legii 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate: “Art. 96 f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetată.”

Nu se stabileşte, însă, răspunsul la câteva întrebări esenţiale, cum ar fi: Ce înseamnă lucrare ştiinţifică?, Cum este aceasta elaborată?, Cine supraveghează întocmirea ei? sau Cum au deţinuţii acces la bibliografia necesară elaborării unei lucrări academice?”.

În condiţiile în care normele de aplicare ale Legii 254 nu sunt nici acum elaborate, după aproape un an de când acest lucru trebuia să se întâmple (1 februarie 2014), condiţiile pentru elaborarea acestor lucrări sunt stabilite printr-un un ordin al directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din anul 2011 potrivit căruia, analiza caracterului ştiinţific al unei lucrări prezentate de condamnat este realizată de comisia din penitenciar şi de instanţa de judecată. Adică de persoane care nu au nicio legătură cu domeniul respectiv. Aceştia nu pot verifica decât dacă editura la care s-a publicat lucrarea se află pe lista Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior şi dacă lucrarea este evaluată de un profesor sau fost profesor universitar. Acesta din urmă trebuie să dea o declaraţie pe proprie răspundere, dar nu la notar, potrivit căreia l-a îndrumat pe deţinut să realizeze lucrarea.

În consecinţă, după părerea mea, vina pentru apariţia curentului jilavist o au: Guvernul (indiferent cine îl conduce la un anumit moment) pentru o lege tembelă precum şi pentru încălcarea propriei legi prin întârzierea apariţiei normelor de aplicare; directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi profesorii universitari care au girat aceste lucrări. Nu mă interesează că îşi mânjesc numele prin asociere cu personajele din povestea noastră, asta e strict problema fiecăruia. Mă interesează favorizarea făptuitorului, infracţiune pentru care Direcţia Naţională Anticorupţie (una dintre puţinele instituţii eficiente din ţara asta) s-a autosesizat.

Toţi aceştia consider că trebuie să plătească.

De asemenea consider că are dreptate domnul judecător Cristi Dănileţ care, pe blogul său personal, spune că “Opinia mea personală e că un astfel de beneficiu de fapt ar fi trebuit înlăturat din lege, nu ar trebui prevăzut în lege sau detaliat. Ar fi fost mult mai corect ca pentru lucrări ştiinţifice să nu existe o astfel de prevedere în lege. Avem cam mulţi intelectuali în penitenciarele din România, dar nu ştiu cum se întâmplă că devin intelectuali acolo în penitenciar, înainte nu…mulţi dintre ei nu erau. Dacă se descoperă că lucrările erau, de exemplu, plagiate, revocarea liberării condiţionate ar trebui să funcţioneze şi practic ar trebui cel pus în libertate să revină înapoi în penitenciar. Cred că ar putea fi urmărit chiar şi pentru o infracţiune fie de fals, fie infracţiunea de plagiat“.

Respect®

Le nombril du monde

Mă uit la TV la un documentar despre „Turnul românesc din capitala Franţei”. Este vorba, desigur despre Turnul Eiffel.

Este o boală veche a românilor de a se considera buricul pământului. Sunt de acord cu multe idei pentru care mă contrazic cu prieteni şi colegi istorici, dar nu sunt de acord cu aceia care încearcă să acrediteze ideea că numai românii au făcut tot ceea ce este cât de cât mai deosebit în lume. Mai ales când acest lucru este făcut ignorând informaţii pe care le are un copil de clasa a patra, sau interpretând în mod fals informaţiile respective.

Concret. Există o serie de articole pe internet, preluate şi în emisiunea TV, care ne spun că Turnul Eiffel este fabricat 100% în România. Pe ce se bazează autorii articolului şi cei ai documentarului? Pe două informaţii care sunt, exact cum spuneam mai devreme, interpretate pentru a argumenta, şchiop, o idee.

Prima informaţie este cea conform căreia Gustave Eiffel ar fi preluat tehnologia de construcţie a turnului după o invenţie a inginerului român Gheorghe Pănculescu care presupunea o tehnologie de îmbinare a plăcilor din oţel cu nituri.

A doua informaţie este cea conform căreia oţelul din care este făcut turnul ar fi fost fabricat la uzilele Reşiţa.

Aş vrea să nu contrazic nici una dintre informaţii. Am, însă, trei comnetarii.

  1. Faptul că un inginer român, cu studii în Germania, l-ar fi inspirat pe G.Eiffel (deşi nu este documentat acest lucru), nu înseamnă că el a şi construit turnul parizian;
  2. Chiar dacă oţelul ar fi fost făcut la Reşiţa, tot nu putem spune că turnul e „Made in Romania” pentru simplul fapt că la 1889 Reşiţa nu se aflaîn România;
  3. Pe turn scrie „Forges et Usines de Pompey FOULD-DUPONT fournisseurs des fers de la tour” deci, nici urmă de Reşiţa

Respect®